Într-o duminică de la sfârșitul lunii octombrie, după ora 11, când se încheie slujba în biserici, însoțit de bunul meu prieten Zosim, am petrecut câteva ceasuri în Piața de vechituri a municipiului Târgu-Mureș, situată în curtea fostei cazărmi militare de pe strada Călărașilor, vizavi de Electromureș, cu intrarea pe sub podul de peste Mureș. La intrare, un echipaj al Poliției locale dirija circulația și veghea la ordine și disciplină. Am intrat pentru prima dată în curtea respectivei cazărmi, o curte imensă, pe câteva hectare, cu o mulțime de târgoveți, gură casă, ca și noi, comercianți cu oferte de mărfuri vechi și noi, marea majoritate nimicuri de doi lei pachetul. Peste tot sunt grupuri de vânzători în mod deosebit, rromi care te îmbie cu vechituri culese de prin containere, sau încălțăminte second-hand, vechituri importate „la balot", din Occident. Mai vezi și câte o femeie sau un bărbat, oameni triști, care și-au afișat marfa, pe un ziar desfăcut pe asfalt, cu obiecte din gospodărie, de care vor să scape. Caut o rotiță pentru calorifer electric și am străbătut toată piața până am dat de un bărbat, care avea în față câteva piese noi de electrocasnice, probabil din atelierele, dezafectate ale uzinei Electromureș ,și am găsit la prețul de doi lei bucata piesa căutată. La un moment dat, după ce am umblat prin toate colțurile curții, în lung și lat, am avut impresia că sunt la un „Bâlci al sărăciei", cu oameni disperați să-și vândă vechiturile de prisos din gospodărie, dar și cu afaceriști cu tupeu, în special rromi gălăgioși care te îmbiau cu mărfuri noi, contrafăcute, marea majoritate chinezării. Am asistat chiar și la o bătaie între doi țigani burtoși, după o ceartă iscată din senin pentru o curea de pantaloni. Am șters-o frumușel din loc, de teamă să nu fim și noi implicați, așa din greșeală cu un pumn lansat anapoda. În scurt timp, scandalul s-a stins la intervenția neamurilor gălăgioase. Am rămas surprins și de numărul mare de tarabe cu mâncare, cu precădere mici, cârnați și fripturi la grătar. Existau chiar și locuri amenajate sub copertine, cu mese și bănci. Interesant, n-am văzut oameni beți sau cerșetori prin mulțimea de oameni, doar la intrare, o femeie neputincioasă, în cârje, aștepta milostenie, fără să cerșească.
După câteva ore am plecat întristați din Piața de vechituri, mai ales când am văzut un colț de la cădirea cazărmii cu acoperișului prăbușit. Doamne, ce a ajuns o cazarmă militară abandonată și lăsată să se distrugă, cu o curte interioară transformată într-un bâlci al sărăciei! Unde sunt cătanele de altă dată, unde sunt tunurile și mașinile de luptă? Remizele și garajele, depozitele de muniție și materiale sunt goale sau distruse. Aici, pe vremuri era o școală a bărbăției, unde tinerii militari, pe lângă faptul că învățau să tragă cu pușca, să construiască poduri, la nevoie erau o mână de lucru gata în orice moment să intervină, în caz de nevoie, la munci agricole sau industriale. În drum spre casă, mi-am adus aminte de o perioadă destul de cenușie din tinerețea mea, când mi s-a spulberat visul de a deveni farmacist, și m-am trezit cu un ordin de încorporare, ce avea scris pe colț, cu roșu „cu valiza". I-am povestit prietenului Zosim, cum într-o zi de 10 octombrie, o zi rece și umedă, am plecat militar, la Craiova, la un regiment de infanterie. Timp de un an și patru luni am învățat să am răbdare, să-mi înfrâng orgoliile și să visez la o nouă viață, după liberare. Parcă ieri a fost. Eram trist, fiindcă funcționarii de la comisariat abia au așteptat să mă încalțe militar. Lăsam în urmă o lume frumoasă, veselă cu mulți tineri, cu o fată minunată dezamăgită de nestatornicia mea, bine că și-a găsit un iubit cu capul pe umeri, realist, pentru care a îmbrăcat rochia albă de mireasă. Abia, acolo, unde tot timpul îți este cronometrat, cu soldați îndemnați să uite lumea de unde au venit, șocul provocat de inadaptare m-a trezit la realitate. În fața sălii polivalente, mi-am aprins o țigară și i-am spus prietenului: Știi, pentru mine, armata a fost un duș rece, o trezire la realitate, o experiență de viață dureroasă. Un an și patru luni am tot așteptat ziua în care să devin liber să redevin student, la orice facultate, printre semenii mei. Căprăriile din partea unor gradați, mai ales umilințele îndurate din partea unui căpitan, comandant de companie, care îmi spunea foarte des, că în 1956 a făcut ordine printre studenții de la Cluj, nopțile de singurătate în numeroasele gărzi la un depozit de muniție, într-o pădure izolată, scrisorile așteptate de la cineva care uita să le mai scrie, masca pe figură cu ochelarii aburiți, două nopți în arestul unității după ce m-am bătut cu un caporal, un țigan din Slobozia, au fost momente de tristă amintire. Au trecut șapte luni, până să mă obișnuiesc, să devin soldat adevărat, apoi în ciclul doi am început să fentez armata. Poate cel mai important câștig din primele șapte luni de cătănie, a fost știința de a avea răbdare, cu nădejdea că într-o zi vine liberarea și voi începe altă viață. Dincolo de aceste, în aparență nimicuri, stagiul militar a fost pentru mine o școală de viață.
Vreau să spun, că vizitând curtea unei unități militare din municipiul nostru mi-am adus aminte de milităria mea și pot spune că nu trebuia să se renunțe la stagiul militar obligatoriu pentru tinerii României. Un an de armată în unități militare, unde să se învețe disciplina, să poată deveni util pentru neam și țară, nu numai în cazul unor, doamne ferește, atacuri militare, ci și în societate, în caz de nevoie, ar fi o adevărată binefacere pentru tinerii români. Astăzi, dacă sună goarna pentru mobilizarea rezerviștilor, nu știu cum vor ajunge la unitățile militare, de undeva din Spania, Italia, Anglia, Germania, Canada, sau mai știu eu de prin ce colț de lume. Până să sune goarna, nici cel puțin nu mai au unde se aduna… Pentru mulți ani, în armata română se va striga „Pe loc repaus, pentru rezerviști!"
