Stimate Domnule Lădariu,
Au trecut aproape 50 de ani de când, în cartea de eseuri „Calitatea de martor", a Doamnei Ana Blandiana, au apărut două adevărate imnuri închinate patriei - Transilvania (I) și Transilvania (II).
Cred că cel puțin în Ardeal, în toate liceele, Transilvania (I), prezentat de o elevă, respectiv Transilvania (II), de un elev și reluate în cor, cuvânt cu cuvânt, de colegi ar trebui să fie parte integrantă a sărbătoririi zilei de 1 Decembrie.
Desigur profesorii sunt cei care decid și pot, ei înșiși, să prezinte aceste imnuri.
Dacă sunteți de acord cu această propunere transmiteți-o tuturor profesorilor pe care-i cunoașteți.
Cu cele mai bune gânduri
GHEORGHE OLTEANU (Germania)
Transilvania (I)
În peisajul spiritului românesc, Transilvania reprezintă rigoarea. Este ca și cum aș spune: în peisajul românesc Transilvania reprezintă munții. Munți au și Moldova și Muntenia. Oltenia însăși are munți, dar crestele sânt strânse în jurul Ardealului într-o afinitate geologică fără început. Munții aparțin Transilvaniei pentru că Transilvania se numește teritoriul aspru și grav al sufletelor noastre. În spațiul desfășurat între Mureș, Târnave și Crișuri, în timpul desfășurat între Gelu, Inochentie Micu și Iancu, noțiunea de joc este necondiționată. Spiritul mobil și strălucitor, atât de propriu sudului, este aici nedorit și inexistent, o seriozitate stângace dar sigură stăpânește totul, sântem mai aproape de Lună decât de porțile Orientului. Casele se lasă împrejmuite cu ziduri și oamenii se lasă împrejmuiți cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie și o nelabilitate magică aproape compun sentimentul constanței, puternic cum puține popoare îl știu. Totul este veșnic, cuvântul însuși e neschimbător și nu trebuie să ne mirăm că aici te poți sprijini într-o vorbă precum în alte locuri în peretele stâncii. Stabilitatea ideilor și sentimentelor este atât de mare încât eroarea nu intră în socoteli - atunci când apare, ea nu poate fi decât catastrofică. Avram Iancu, înnebunit pentru că s-a putut înșela, este cutremurător și neverosimil printre contemporane baricade de operetă. Dacă vreodată cineva, un spirit fantast și neliniștit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unități a poporului român, le-ar găsi poate răsucite și în coordonatele noastre sufletești, care nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia. Muntenia și Moldova își izvorăsc exuberanța și visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porțile înalte și de tăcerea creației, Transilvania este leagănul.
Transilvania (II)
Întâii voievozi ai Moldovei au coborât din Maramureș, iar ai Munteniei zice legenda - din Făgăraș. Mult înainte, între Făgăraș și Maramureș palpitase statul lui Gelu. Imaginația cărui istoric s-ar încumeta să reclădească mileniul destrămat aici de la retragerea romanilor și până la întemeierea țărilor românești, excentric, dincolo de munți ? Ce alchimist ar putea să închipuie temperatura la care - înaintea creștinismului - două popoare înfruntându-se s-au contopit, dând naștere unui aliaj purtând însemnele nașterii sale misteriase? Cine ar putea să refacă mental fantastica mie de ani în care acest popor, de o parte și de alta a Carpaților, a folosit munții ca pe un ultim scut împotriva începutului sau sfârșitului de zi? Oricum ar fi fost acel neguros și necunoscut mileniu transilvan, în el - acolo, atunci - ne-am născut și am învățat să vorbim, acolo ne-au murit primii viteji și s-au trăgănat primele bocete. Este primul mare moment al Ardealului. Cel de al doilea moment se numește Inochentie Micu Clain. Conștiința unității românești o au și cronicarii Moldovei, o duce în Europa Dimitrie Cantemir și o tratează savant Constantin Cantacuzino. Dar conștiința unității românești trece din manuscrise în confruntare și martiriu odată cu Inochentie Micu. De la acest sfânt începe înălțătorul calvar, în același timp social și național, urcat pe rând de savanți, scriitori și țărani, preoți și învățători, urcat până la roată, până la exil, până la spânzurătoarea improvizată într-o magazie sau până la pierederea minții, urcat până în punctul unde apoteoza a devenit posibilă. Nimic nu a fost dăruit. Nu România și-a alipit Transilvania, ci Transilvania s-a unit cu România, întregind nu doar geografia și bogățiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocație a dăruirii, neobișnuită. Transilvania a adus țării cursul dinspre izvor, dureros, al apelor și vârfurile munților niciodată comozi. Transilvania a adus țării partea de nord a sufletelor noastre.
ANA BLANDIANA
