Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureş", o etapă a războaielor psihologice şi de imagine duse împotriva României (3)

Motto: E important să ştim ceea ce s-a întâmplat, dar şi mai important este să ştim de ce şi cum s-a întâmplat...

La intersecţia «sindromului Trianon» cu neorevizionismul ungar

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas ca generatoare de dezinformare cu consecinţe periculoase, este aşa-numitul sindromul Trianon. Rădăcinile sale sunt adânc ancorate în promovarea insistentă, în perioada dualismului Austro-Ungar, îndeosebi între anii 1880-1918, a ideii de superioritate naţională, rasială şi culturală ungară de către „savanţi" ca Gusztáv Beksics, Ernõ Baloghy, Mihály Réz şi Jenõ Rákosy. [Marius Turda, Ideea de superioritate naţională în Imperiul Austro-Ungar, Argonaut 2016, pp 113-136].

Trebuie arătat de la început că Tratatul de Pace încheiat pe 4 iunie 1920 în micul palat de la Trianon, prin care Ungaria a fost redusă la graniţele ei naţionale, a constituit prin consecinţele sale un şoc politic, economic şi social major, îndeosebi pentru clasele avute, care pretindeau că reprezintă „naţiunea ungară". În acelaşi timp, o tenace propagandă oficială a demonizat tratatul pentru toate relele, adevărate sau imaginare. Orice încercare de obiectivare a fost sistematic refulată. Rezultatul a fost că nu numai o parte a publicului internaţional a căzut pradă acestei dezinformări, ci şi însuşi poporul ungar.

De la început şi până astăzi, toate regimurile politice din Ungaria, de la cele fasciste şi cele comuniste, la cel de după 1990 au atribuit tratatului de la Trianon exclusiv rolul unui „manual de disecţie" al fostului stat ungar, aşa cum fusese el reconstituit între 1867-1918 în cadrul monarhiei habsburgice, sau ca „opera diabolică" a aşa-ziselor state succesoare, în primul rând România, împotriva vecinei lor.

În realitate, aşa cum arată istoricul Camil Mureşan, Trianonul n-a fost un tratat între Ungaria şi ţările vecine, aşa cum apare în publicistica interesată să sugereze că el a fost o „reglare de conturi" impusă de câteva ţări dornice să beneficieze de înfrângerea Ungariei în Primul Război Mondial. „Trianonul a fost un tratat între Ungaria şi restul lumii care a fost semnat de 36 de plenipotenţiari, în numele a 23 de state. (…) Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria şi România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului (s.n.), deşi, desigur, nu lipsit de importanţă." [Camil Mureşanu, Tratatul de la Trianon - Amnezii voite - http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Muresanu.htm]

Deceniile de dezinformare insidioasă între cele două războaie mondiale au făcut însă, ca slogane precum „Vesszen Trianon!" - Să piară Trianon! - şi „Nem, nem, soha!" - Nu, nu, niciodată! -, să devină aşa-numite formule logomahice care s-au întipărit adânc în conştiinţa naţională maghiară provocându-i, printr-un pervers efect de bumerang, o traumă reală. Această traumă - efect al „profeţiei care se împlineşte prin ea însăşi" - nu a fost lăsată niciodată să se vindece. Printre consecinţele ei tragice s-au numărat şi masacrele populaţiei civile sârbe din Bacska (Voivodina) şi româneşti din Transilvania de Nord, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nu există un risc prea mare de a greşi considerând că dramaticul conflict interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureş s-a nutrit decisiv (şi) din această rană, sistematic reinfectată şi amplificată în perioada primei ofensive revizioniste din perioada interbelică, în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, înainte şi după 1989…

Trebuie, de asemenea, arătat că după cel de-Al II-lea Război Mondial şi Pacea de la Paris, din 1946, care a consfinţit deciziile luate la Trianon, instaurarea guvernului comunist a lui Mátyás Rákosi în Ungaria a pus surdină, pentru un deceniu, manifestărilor revizioniste. Ele vor reizbucni în cursul Revoluţiei Ungare din 1956, care, dincolo de faptul de a fi încercat restaurarea suveranităţii naţionale a Ungariei, sechestrată într-un sistem politic străin şi neviabil, a prilejuit şi manifestări naţionalist-revizioniste cu privire la Transilvania. Fără a mai vorbi de atrocităţile comise de unele elemente de extremă dreaptă care au depăşit chiar şi graniţele exceselor inerente unei revoluţii…

Reprimarea de către armata sovietică a Revoluţiei Ungare a provocat emigrarea unui mare număr de unguri care s-a adăugat puternicei diaspore din Statele Unite şi din ţările occidentale. Unul dintre efecte a fost „radicalizarea şi chiar extremismul politic care implică patria" [Arjun Appadurai, Deteritorializarea şi dislocarea culturală,1990. Apud James Lull, Mass-media comunicare, manipularea prin informaţie, p.166, Editura Antet 1998].

Rezultatul a fost înfiinţarea a numeroase organizaţii şi asociaţii, care, indiferent de scop, îşi propuneau să desfăşoare şi activităţi iredentist-revizioniste. Până în 1989, numărul lor a ajuns la peste 300. Aceste organizaţii, care au încercat şi reuşit să obţină sprijin pe plan internaţional pentru „cauza ungară" - adică integrarea Transilvaniei în Ungaria prin revizuirea frontierelor sau măcar autonomizarea Transilvaniei -, au fost recunoscute, începând cu 1980, de guvernele de la Budapesta, în condiţiile în care „socialismul gulaşului" a lui Kádár s-a dovedit falimentar. [Emilian P. Braşoveanu, Neorevizionismul ungar, ediţie samizdat, Tulcea, 1991].

Intensificarea în anii `80 a activităţii lobby-ului maghiar în SUA; acţiunea liderilor extremismului naţional maghiar; rolul serviciilor de informaţii ale Republicii Populare Ungare în strategiile naţional-iredentiste şi neorevizioniste; crearea în România a Biroului de Presă pentru Transilvania, în fapt o reţea conspirativă care acţiona sub pretextul culegerii de informaţii despre procesul de deznaţionalizare a maghiarilor de către regimul Ceauşescu; practicarea de către membrii ambasadei ungare de la Bucureşti şi consulatului de la Cluj-Napoca a diverselor acţiuni de îndrumare ale unor activităţi clandestine practicate de câteva organizaţii ale minorităţii maghiare din România sunt prezentate şi documentate pe larg din surse de primă mână. [Gral. bg. (r) Vasile Mălureanu în Vitralii - Lumini şi umbre nr. 25, decembrie 2015, pp. 125-130.]

Începând cu 1988, în Ungaria se afirmă mişcarea pan-ungară al cărei promotor a fost socialistul Mátyás Szürös, preşedintele provizoriu al acestei ţări, în perioada 1988-1990. Originile pan-ungarismului se regăsesc în hungarism, doctrina lui Ferenc Szálasi, liderul partidului fascist Crucile cu săgeţi.

Szürös îşi expunea deschis, în numărul din mai 1989 a publicaţiei neorevizioniste Erdély Tudositások (Informaţii despre Transilvania), ideea că Ungaria este responsabilă de soarta tuturor maghiarilor de peste hotare, ei fiind membrii ai marii naţiuni ungare. Preşedintele provizoriu al Ungariei preciza că ideea „i-a venit în urma unei vizite efectuate în Transilvania şi a discuţiilor avute aici cu Sütõ András, Kányadi Sándor, Domokos Géza, Fazékás János şi Szabo T. Attila." Mátyás Szürös mai afirma că „atât în conducerea partidului, cât şi la Ministerul de Externe se afirmă o gardă tânără care şi-a însuşit această doctrină apreciată drept justă". [Traian-Valentin Poncea şi Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România, Editura ELION, Bucureşti, 2006, p. 176].

În sensul punerii în practică a doctrinei pan ungare, rămâne de referinţă cea mai amplă manifestaţie antiromânească desfăşurată, la 27 iunie 1988 la Budapesta, cu acordul conducerii ungare de partid şi de stat. La ea au fost mobilizaţi 200.000 de cetăţeni unguri care au protestat în Hösök tere - Piaţa Eroilor -, în imediata apropiere a ambasadei României. Dincolo de reacţiile la adresa regimului Ceauşescu, s-a demonstrat pentru independenţa Transilvaniei, recurgându-se toată recuzita propagandistică revizionistă. În acest sens, a fost folosită şi acţiunea „Villages roumains" - Salvaţi satele româneşti - împotriva iniţiativei de sistematizare a satelor preconizată de Nicolae Ceauşescu, acuzându-se că ea ar avea drept scop ascuns distrugerea identităţii minorităţilor naţionale, cu precădere a celei maghiare.

Astfel, la momentul oportun, s-a anunţat dramatic că, în chiar acele momente, buldozerele au pornit spre comuna Corund (vestită localitate de olari din judeţul Harghita), prima de pe lista comunelor cu populaţie majoritar maghiară din Transilvania care va fi dărâmată! Ceea ce era evident o minciună, sistematizarea satelor din România limitându-se exclusiv la câteva localităţi din sudul ţării. Mai mult, autorităţile române anunţaseră oficial, cu câteva luni înainte, autorităţile din Ungaria că satele din Transilvania locuite de maghiari şi germani nu vor fi afectate de sistematizare, fiind construite compact. În ciuda acestui fapt, într-o relatare din revista Ország-Világ de la începutul lui ianuarie 1989. se dădea „ca aproape sigură" informaţia că biserica-cetate din Prejmer a căzut victimă buldozerelor! [Open Society Archive OSA Bp., MR Kossuth Rádió, Szemle. Tallózás hetilapoknam és folyóiratokban, 7.01.1989].

Un rol important în lansarea dezinformării privind demolarea satelor maghiare din Transilvania l-a avut agentul de influenţă László Tõkés. În 1988, fiind preluat de emisari speciali trimişi din Occident, acesta citeşte în limba maghiară o scrisoare de protest pe subiectul demolării satelor maghiare la posturile de radio Budapesta şi „Europa Liberă". În acest fel, Tõkés contribuie la transformarea diversiunii într-o campanie internaţională. [Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, Editura RAO, 2006, vol. 4, p. 255].

Semnificativ este faptul că, ulterior, organizaţiile franceze şi belgiene care au iniţiat acţiunea „Salvaţi satele româneşti" au admis că ea a avut aspecte diversionist-manipulatorii. La 15 februarie 1990, prestigiosul cotidian francez Le Monde nota fără echivoc: „În ceea ce priveşte «Villages roumains», strigătul de alarmă era exagerat în raport cu realitatea…"

 (va urma)

 

Lasă un comentariu