Pentru acea vârstă a copilăriei, în cunoașterea fenomenului religios și a formării unor deprinderi ce țin de unele comportamente ritualice religioase, cel mai mult au contribuit aceste practici ritualice, unele dintre ele având rădăcini în păgânism. O asemenea practică ritualică, care are mai multe semnificații cu caracter apotropaic - de protecție, ce avertiza asupra unor evenimente nedorite în familie, putând culmina cu boli și chiar cu moartea unui membru, era aruncarea coronițelor de sărbătoarea Sânzienelor pe case, cu ocazia sărbătorii ce poartă acest nume a Sânzâienelor, cunoscute în mitologia românească sub denumirea zânelor rele din clasa ielelor, sinonime cu Drăgaicele care se asociază cu ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie), devenind dintr-o sărbătoare păgână, o sărbătoare cu semnificație creștină. Dacă o asociem însă cu unele doctrine creștine, ne vom putea da seama că această sărbătoare, dincolo de practicile ritualice conexe, este legată de puterea implacabilă și insurmontabilă a destinului, soarta omului fiind condiționată de o asemenea prejudecată, asemenea doctrinei „predestinării absolute" promovate de calviniști, conform căreia unii sunt predestinați la moarte prin voința implacabilă a Providenței.
Jocul nostru cu credința, dacă îmi este acceptată o asemenea afirmație, regăsită în acei ani ai copilăriei și ai inocenței, era continuat cu anii ce urmau vârstei necunoașterii, atunci când dispuneam de o minimă capacitate de conștientizare a fenomenului - mai degrabă a evenimentului sărbătorit. Mă refer în primul rând la sărbătorile încărcate cu ritualuri și tradiții, precum Paștile și mai ales Crăciunul, care pentru orice copil deveneau un simbol al reînnoirii nu atât spirituale, cât mai mult vestimentare. Ce semnificație religioasă aveau colindele, la acea vârstă, cred că nu ne interesa atât de mult, precum trăiam de intens ritualul colindului, ieșit uneori din sfera sacralității, știut fiind că această sărbătoare creștină, asociată cu o stare sufletească pozitivă și un confort psihic, era așteptată de orice copil, existând un cult al sărbătorii și sărbătoririi acesteia. Atunci satul renăștea spiritual, iar fumul din hornul caselor se împletea cu bucuria fără de margini a copiilor și copilăriei. Cum să nu te lași îmbrățișat de Dumnezeu, când aproape la orice pas erai întâmpinat de ispita necuratului?! Paradox de care nu eram conștienți, și pe care cu toții îl ignoram în mod inconștient! Din păcate, însă, maturitatea și rațiunea ne-a „scăpat" din acele mreje ale sacrului și sacralității, astfel că pentru mulți, credința și trăirea religioasă se rezuma cel mult la un imperativ normativ comunitar, și nu la o trăire lăuntrică sinceră și manifestă.
Mult mai intense erau trăirile noastre de copii atunci când în cea de-a doua zi și a treia zi de Paști trăgeam clopotele, ca acuma când auzim clopotele, pe un fond și cu rol funcțional, și când în mod evident nu mai îndeplinesc acel rol și loc de „joacă", alături de ciocnitul ouălor roșii și bătutul toacii până eram alungați de responsabilii bisericii (niciodată de preotul satului), și ne interziceau acel ritual copilăresc, asociat evenimentului reiterat în conștiințele și mai ales practicile ritualice cu care ne „amăgeam" copilăria acelor ani săraci în jocuri și amintiri. Prin intermediul acestor ritualuri cu caracter ludic mențineam legătura cu unele simboluri creștine, cum ar fi cele menționate, care nu de puține ori și nu la puțini copii aveau mai mult o încărcătură materialistă decât simbolistică, adică de semnificația acordată sărbătorii celebrate și implicit asupra evenimentului corespondent acelor sărbători religioase. Se subînțelege că evenimentele religioase și practicile conexe acestora nu deschideau decât în mică măsură orizontul spre metafizică și cunoaștere, cei mai mulți practicam aceste ritualuri în mod mecanic și mimetic, fără vreo motivație gnoseologică sau cu vreo trăire care să dovedescă credința religioasă dusă la paroxism prin acele practici - colinde reproduse an de an. Ceea ce și-a pus amprenta mai mult în registrul interogativ, fără a-i putea înțelege prea mult semnificația, era semnul crucii făcut pe pâine, atunci când era începută, și mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat spre îndestulare la masă, alături de respectul cuvenit prin descoperirea capului atunci când ne așezam la masă și față de părinții truditori, ca practică regăsită și transferată și în comportamentul cotidian, nu doar în familie, astfel că cine nu își descoperea capul în timpul mesei era tratat într-un mod foarte sever, chiar pedepsit, la fel ca și cel care nu își făcea semnul crucii în diverse împrejurări ce impunea acest lucru.
Cu certitudine, prea puțin puteam conștientiza simbolistica crucii, cu care aveam în modul cel mai frecvent contact fizic și spiritual, fiind regăsită la marginea și întretăierea drumurilor, în fața căreia ne închinăm uneori în mod mai mult mecanic decât conștient, pe casă și nu în ultimă instanță în suflet, în toate aceste ipostaze acordându-i semnificații numai de noi știute, mai mult într-un mod tacit și implicit împărtășit la acea vârstă a începutului îndumnezeirii noastre, decât în mod explicit și convingător. Dar înainte de orice și oriunde, Sfânta Cruce era regăsită pe ceea ce simbolizează trupul Mântuitorului împărtășit euharistic prin „Pâinea noastră cea de toate zilele", regăsită în Sfânta Taină a Euharistiei - Împărtășaniei, dar și în acea sintagmă din Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru, pe care am redat-o și pe care o reiterăm ori de cât ori împrejurările o impun.
(Va urma)
