Subsemnatul Vasile Stoica, ambasador, în prezent în administrația centrală a Ministerului Afacerilor Străine, declar următoarele:
Sunt născut în 1889, în comuna Avrig, județul Sibiu, ca fiu al lui Gheorghe Stoica și soția sa, Maria, născută Mohan, amândoi români ortodocși, țărani. Am făcut studiile primare în Avrig, cele secundare la liceul unguresc din Sibiu, apoi la cel român ortodox din Brașov, unde mi-am luat bacalaureatul în 1909, iar studiile superioare la universitățile din Budapesta, Paris și București.
În 1913-1914 am fost profesor la școala secundară de fete a Astrei din Sibiu. În vara și toamna anului 1914 am condus, ca redactor responsabil, cotidianul “Românul” din Arad, ziarul principal al românilor din Transilvania, organ al conducerii politice naționale.
În toamna lui 1914, mobilizat pentru armata austro-ungară, am trecut munții Făgărașului în Vechiul Regat. Aici am activat alături de Take Ionescu, Nicu Filipescu etc., pentru intrarea României în război contra Austro-Ungariei și Germaniei. În acest scop, am ținut conferințe, am scris articole și volumele “Habsburgii, ungurii și românii” (1915) și “Suferințele din Ardeal” (1916) și ed. II (1918). Sunt redactorul proclamațiilor către țară și armată date de regele Ferdinand cu ocazia intrării noastre în război în 1916.
La începerea războiului de dezrobire, m-am înrolat voluntar în armată și am plecat pe front. După o scurtă participare la operațiunile de la Petroșani, am fost trecut la grupul de la Sibiu, unde am luptat în cadrul Regimentului 1 Grăniceri. În noaptea de 9-10 septembrie st. v. 1916, am luat prin atac de baionetă mitraliera de la Valea Curpenului, din sus de Cîineni, care bara drumul retragerii noastre. În zorii zilei de 23 octombrie 1916, am cucerit, pornind de la Coți, tot prin atac de baionetă, muntele Surul-Budislavul, pentru care am fost decorat cu “Virtutea militară de Război”. Am fost rănit de două ori, o dată mai ușor în Valea Oltului, a doua oară foarte grav, în decursul luptei de pe Argeș. Spitalizat 4 luni și operat de 4 ori, am rămas cu o schije de oțel în plămânul stâng.
Ieșit din spital, în martie 1917, în Iași, am fost trimis de guvernul român într-o misiune de propagandă românească transilvăneană în America, urmând să organizez și o unitate mai mare de voluntari transilvăneni pentru frontul din Franța. Asupra acestei misiuni am scris volumul “În America pentru cauza românească”, lămuriri asupra ei se găsesc și în “Istoria războiului de reîntregire” a dl. C. Kirițescu.
Am organizat pentru acțiune pe românii din America și am informat - prin articole, broșuri, memorii, conferințe - publicul și conducerea politică a Statelor Unite, în special guvernul și pe președintele Wilson. Am lucrat în strânse cotidiane legături cu prof. T. G. Masaryk, care a fost apoi președintele Cehoslovaciei, cu I. J. Paderewsky, care a fost apoi primul Președinte al Poloniei renăscute, și cu vechiul patriot croat Hinko Hinkovich. Împreună cu dânșii și cu alți amici ai popoarelor asuprite am constituit “Uniunea Medio-Europeană” al cărei președinte era Masaryk, iar vicepreședintele eram eu. Memoriile noastre, unele colective, altele individuale, audiențele noastre la oamenii politici și la Președintele Wilson, au convins pe aceștia de dreptatea aspirațiilor noastre. Remarc în special, că, precum mărturisește însuși comunicatul semioficios dat de Departamentul de Stat presei, în urma unui memoriu al meu și a unor audiențe de informații ale mele, Președintele Wilson a recunoscut, în 5 noiembrie 1918, dreptul la unire într-o singură țară al “românilor de pretutindeni”. Despre colaborarea mea cu dânsul scrie și Președintele Masaryk în cartea sa “Revoluțiunea mondială”.
Am publicat în America o serie întreagă de broșuri și hărți, retipărind între altele partea referitoare la pământul românesc al celebrei hărți etnografice pe comune, a specialistului ungur Paul Balogh, ale cărei exemplare au fost apoi chiar și la Conferința de Pace din Paris de enormă utilitate pentru susținerea revendicărilor noastre.
Am colaborat la ziarele New York Times, New York Tribune, Washington Post, Philadelphia Public Ledgar; The Nation, The New Republic, (astăzi organ al dl. Henry Walace) la revistele The Litterary Digest, The Living Age și altele.
În februarie 1919 Ion I.C. Brătianu m-a chemat la Paris unde, la Conferința de Pace, am fost ofițerul său de legătură pentru delegațiunile noastre, eu fiind unul dintre cunoscătorii buni ai situației noastre etnice. Relev cu această ocazie un episod în legătură cu problema ruso-română. În ianuarie 1919, Președintele Wilson și Loyd George au trimis pe ziaristul William Bullit, amic al lui Wilson, la Moscova, să ia contact cu Lenin și guvernul său. Sugestia fusese a dlui Bullit care, vedea un pericol pentru pacea viitoare în absența rușilor de la Conferință. Domnul Bullit a tratat la Moscova cu Lenin, personal, și cu ceilalți membrii ai guvernului sovietic. Rezultatul călătoriei sale a fost cunoscuta propunere de a întruni o conferință a grupărilor ruse la Prinkipo, de unde să iasă o pacificare a Rusiei și apoi o participare a ei la Conferință, Domnul Bullit cunoștea și chestiunea românească. Astfel, în Moscova a discutat, între altele, și problema raporturilor ruso-române. Sosind la Paris, în martie, m-a informat amănunțit despre situația din Moscova și despre posibilitatea unui acord favorabil nouă, inclusiv chestiunea Basarabiei, propunându-ne să luăm contact imediat cu Lenin și oferindu-se să ne ajute prin relațiile ce și le crease în capitala rusă. Am făcut imediat un raport lui Brătianu. (Am pus astă-toamnă la dispoziția dlui Lucrețiu Pătrășcanu o copie a acestui raport). Prim-ministrul român era de acord cu propunerea domnului Bullit, omul ales pentru a merge la Moscova eram eu, care urma să plec ca ofițer al Crucii Roșii americane, înarmat - bineînțeles - cu autorizația necesară din partea lui Brătianu și scrisori de introducere către Lenin, Trotzki, Lunaciarski, din partea domnului Bullit.
(Va urma)
