Doliul din perspectivă psihologică

Distribuie pe:

Uneori depresia apare după o pierdere sau după o separare (divorț, plecarea copiilor, ruperea unei prietenii, fapte care sunt trăite cu emoție, dureros, până la capăt, pentru a ne putea repara cu adevărat lăsând persoana sau evenimentul să se depărteze și să continuăm sporirea autonomiei), și ea nu este decât o etapă naturală și necesară a procesului de doliu. Recunoașterea, înțelegerea, acceptarea și trăirea așa cum este, reprezintă un drum de creștere și maturizare spre care ne împinge viața. Medicul psihiatru elvețian Élisabeth Kübler-Ross a asistat persoane aflate la sfârșitul vieții, în special copii bolnavi de cancer și familiile acestora. Ea este autoarea, printre altele, a lucrării “Ultimele clipe ale vieții”, și ei i se datorează scoaterea la lumină și conceptualizarea etapelor doliului, pe care le traversăm la moartea unei persoane dragi.

Această transformare interioară foarte profundă - mai mult sau mai puțin îndelungată - este totdeauna dureroasă. În general, pierderea sau separarea produc o stare de șoc care poate dura câteva zile, pentru ca, mai apoi să se instaleze, rând pe rând, alte șapte etape ale doliului:

1) Negarea sau refuzul realității. În această etapă, persoana este incapabilă să vadă, să simtă și să înțeleagă realitatea pierderii. Ea fuge de realitate, înlocuind-o cu compor-tamente de retragere sau, dimpotrivă, de hiperactivitate, ambele reprezentând o atitudine de protejare împotriva angoasei și a durerii și este pozitivă atunci când nu durează mult. Dacă persoana se instalează în starea de negare și nu-și îngăduie să aibă emoții, procesul doliului nu poate avea loc. Negarea patologică poate dura ani de zile - este refuzul de a vedea și a înțelege realitatea pierderii, precum și de a simți emoțiile însoțitoare. Uneori, persoana respectivă găsește imediat un “obiect” de susținere, formând, de exemplu, un nou cuplu după plecarea sau moartea partenerului de viață. Ea evită atunci să se confrunte cu travaliul interior al doliului. Doar când persoana este gata să iasă din starea de negare și acceptă să simtă ceea ce trăiește, poate începe faza a doua.

2) Durerea, suferința, tristețea. Aceste emoții sunt mai mult sau mai puțin interiorizate sau exteriorizate. Persoana este centrată pe durerea produsă de pierdere, total absorbită de ea. Frustrarea este intolerabilă. Persoana dispărută (sau situația) este idealizată. Apoi apar, treptat, puțin câte puțin, alte sentimente.

3) Resentimentul, revolta, furia. Revolta apare contra vieții și nedreptății ei. Furia împotriva celui care a plecat. Această etapă foarte importantă este necesară, deoarece, dacă este evitată sau diminuată, acest lucru poate declanșa vinovăția sau poate determina respectiva persoană să-și îndrepte furia, în mod nejustificat, împotriva sa (impulsuri sinucigașe) sau împotriva altcuiva (comportamente violente, agresive). Această etapă ne permite deja o distanțare, o idealizare mai scăzută.

4) Etapa (târguielilor) oscilațiilor. Persoana se situează între negarea și acceptarea realității: “Dacă se întoarce, voi frecventa biserica, voi…”, adică o târguială cu Dumnezeu, cu viața, fapt care dovedește că încă nu crede în totalitate realitatea pierderii și că mijește speranța întoarcerii la situația anterioară.

5) Depresia. În această etapă, persoana este mai orientată spre depresie - își face tot mai mult o idee despre reprezentarea pierderii, dar încă nu o acceptă cu adevărat. Este o fază a dezinteresului și a lipsei de motivare în ceea ce privește propria-i persoană, de ceilalți și de viață. Sunt prezente sentimentul de singurătate, lipsa, senzația de a fi fost abandonată. Persoana are comportamente de retragere, de repliere în sine, de delăsare, și își pune întrebări despre sensul vieții și rostul continuării ei.

6) Acceptarea în minte. Acum, persoana spune că acceptă pierderea, dar atitudinea manifestată este mai degrabă de resemnare decât de acceptare. Este vorba adesea de o fază a rezistenței față de traversarea emoțiilor și este posibil ca persoana respectivă să revină mai profund la una din etapele precedente.

În realitate, procesul de doliu nu este liniar, etapele putându-se succeda în orice ordine, cu putința de a reveni de mai multe ori la una sau la alta dintre ele, până când, în sfârșit, după câteva luni, un an, doi ani, ajungem la ultima fază.

7) Acceptarea în suflet. Este faza în care emoțiile dureroase se diminuează și, puțin câte puțin, revine dorința de a trăi, de a face proiecte și a stabili noi legături. Acum persoana este gata să spună adio, să se repare cu adevărat și să-și redobândească libertatea. Este sfârșitul deplasării timpului trecut în prezent: simbolic, trecutul își reia locul, același lucru îl face și prezentul, iar viitorul se deschide.

Lasă un comentariu