AȘADAR, A VENIT TOMNATICA IARNĂ-TIMPURIE...

Motto: Când în chiar ziua Echinocțiului ei calendaristic (miercuri, 21 noiembrie) iarna a prins a coborî din munții Cindrelului și Păltinișului, pădurea “Dumbrava Sibiului”, cu al său Muzeu ASTRA, s-a transformat nu numai într-un imens și pitoresc Regal al Zăpezilor, dar și într-o încântătoare promenadă a săniilor trase de cai, purtând în coame zurgălăi-tricolori, în Roșu, Galben și Albastru.

Și ne vestesc până și versurile poeziei, din anul 1907, a rășinăreanului-sibian Octavian Goga (1881-1938): “Văl de brumă arginție/ Zmălțuitu-mi-a grădina,/ Firelor de tămâiță/ Li se usucă rădăcina./ Peste creștet de dumbravă/ Norii suri își poartă plumbul,/ Cu podoaba zdrențuită/ Tremură pe câmp porumbul./ Și cum de la Miazănoapte/ Vine vântul fără milă,/ De pe vârful șurii noastre/ Smulge'n zbor câte-o șindrilă./ De vifornița păgână/ Se'ndoiesc nucii, bătrânii,/ Plânge-un pui de ciocârlie/ Sus pe cumpăna fântânii./ Îl ascult și simt subt gene/ Cum o lacrimă-mi învie:/ Ni s'aseamănă poveste,/ Pui golaș de ciocârlie.”

Așadar, un veritabil poem de toamnă târzie și de iarnă timpurie. O scriere meșteșugit alcătuită și care, fără voia mea, parcă îmi acoperă cu un voal ochii minții, iar înțelesurile versurilor îmi deschid larg porțile Inimii și Sufletului. După care mă lasă uitat de lume în imaginarul pridvor cu mușcate sângerii al casei mamei tatălui meu. Nimeni alta decât buna și vrednica mea bunicuță-țărăncuță, răposata “Mumă Anisia”. Rămânând așa, dus pe gânduri și în tovărășia vechilor și dragilor mele amintiri, dintr-o dată se desprinde imaginea ireal de clară a satului natal cu ai lui oameni buni și harnici; în timp ce în vale prinde a coborî norii fumurilor albicioase ale focurilor șatrei țiganilor cortorari de pe pășunea de vaci și bivolițe a Vărdului-Agnitei văii sibiene a Hârtibaciului, alăturat șerpuind cărăruia prăfuită și bătătorită de piciorușele desculțe ale prietenilor mei de joacă. La celălalt capăt al amintirilor din copilărie, apărând imaginara aleasă, adâncă, limpede și caldă a apei scăldătoarei văratice, precum și mereu poves-titoarea roată de piatră a morii văii Olbocului, strunită din răsputeri de meșteșugul bătrânului morar veseudean Florea. Iar pe întregul fundal al tabloului satului patriarhal, undeva, departe în zare, dincolo de turla clopotniței bătrânei biserici a satului, se desprinde întreaga frumusețe și măreția misterioasă a Munților Făgăraș, acoperiți de albul zăpezilor timpurii și tomnatice ale iernii! În vecinătatea “Transfăgărășanului”, precum și înspre susul lacului glaciar “Bâlea”, cioplitorii artistici modelează cei dintâi stâlpi-ghețari ai viitorului “Hotel de Gheață”, camerele lui urmând să fie înfrumusețate cu sculpturi, menite să reamintească oaspeților de Crăciun și de Anul Nou, prin chipul impunător al regelui Ferdinand, Întâiul Centenar al Unirii Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Lasă un comentariu