SFÂNTUL ANDREI - APOSTOLUL ROMÂNILOR

Noua învățătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre și Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. După Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii creștine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinții Apostoli și apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învățături, potrivit poruncii date de Mântuitorul însuși înainte de Înălțarea Sa la cer (Matei 28,19).

Potrivit unei tradiții consemnate de Sfântul Ipolit, Sfântul Apostol Andrei “a vestit cuvântul Evangheliei sciților și tracilor”. Tradiția că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciți a fost reluată mai târziu și de alți scriitori bisericești, cum ar fi călugarul Epifanie, Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, istoricul bizantin Nichifor Calist. În sprijinul evanghelizării Daciei, de către Sfântul Apostol Andrei, vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca și unele toponimice (peștera Sfântul Andrei, pârâiașul Sfântul Andrei). El bine-nțeles că a așezat episcopi și în cetățile de pe țărmurile Pontului Euxin, în speță, la Tomis. Deci, o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Cu alte cuvinte, creștinismul românesc este de origine apostolică.

După cucerirea și transformarea Daciei în provincie romană, a avut loc o colonizare organizată a ei, prin aducerea de elemente romanizate, care vorbeau limba latină. Fără îndoială că între acești coloniști au fost și creștini, mai ales că unii din ei erau aduși din Asia Mică și Siria unde creștinismul fusese propovăduit chiar de către unii din Sfinții Apostoli.

În Dacia au fost aduse și numeroase unități militare pentru apărarea noii provincii: Legiunea XIII Gemina, la Apulum, și Legiunea V Macedonica, la Potaissa, precum și numeroase trupe auxiliare. Printre acești soldați, desigur, au fost și unii creștini. Avem mai multe mărturii că în armata romană existau și creștini. Amintim doar că Faptele Apostolilor relatează că primul roman încreștinat a fost un militar, sutașul Corneliu. Este foarte probabil ca între sclavii coloniștilor înstăriți sau ai funcționarilor de stat să fi fost și unii creștini, care au împărtășit apoi noua învățătură și altor frați ai lor. De asemenea, între negustorii care vindeau sau cumpărau mărfuri în părțile noastre, au fost și unii creștini, care au făcut cunoscută învățătura creștină și localnicilor și, de asemenea, printre captivii aduși de goți în Dacia au fost numeroși creștini care au propovăduit această credință și oamenilor de pe aceste teritorii.

Astfel, avem suficiente argumente să spunem că învățătura creștină a putut fi cunoscută în Dacia încă din secolele II-III, iar în Dobrogea de azi, din a doua jumătate a secolului I. Ea s-a răspândit prin zelul misionar al primilor creștini - inclusiv preoți- care au sădit-o în sufletele semenilor nu numai prin puterea cuvântului, ci mai ales prin exemplul vieții lor și uneori chiar prin sângele vărsat pentru ea.

Putem afirma, astfel, cu toată claritatea, că strămoșii noștri n-au primit creștinismul oficial, așa cum îl vor primi mai târziu popoarele slave înconjurătoare, ci l-au acceptat treptat, ca o consecință firească a comunității lor de limbă și de civilizație romanică. Cu alte cuvinte, pe scurt, poporul român s-a născut creștin. Românismul și creștinismul nostru sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic, în Dacia lui Traian.

 

Lasă un comentariu