Motto: „Nu judecați ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse și va vădi sfaturile inimilor" (I Corinteni 4,5).
Am recitit cu o plăcere adolescentină romanul autobiografic „Viața ca o pradă" (1977) al lui Marin Preda, prozator de geniu a cărui operă continuă să mă fascineze și astăzi, alimentându-mi bateriile și mândria de a fi român. La Porțile Orientului, poporul meu, mai mic decât multe altele, a dăruit lumii o uriașă constelație de spirit. Și de fabulo-spirit, dacă preferați. Însă nu despre Preda, rămas în conștiința publică (atât cât a mai rămas!) prin „Moromeții", ajutat și de „Morometele" Victor Rebengiuc, absolut demențial în film! Și, mai ales, prin „Cel mai iubit dintre pământeni", sintagma „Dacă dragoste nu e, nimic nu e", coborându-l pe Apostolul Petru, autorul ei, în memoria tuturor românilor, mai mult sau mai puțin amatori de lectură, dar recunoscuți... iubăreți. Ceea ce nu e rău, deși tot atât de bine, sau și mai bine ar fi dacă ne-am aminti, mai des, de fratele său, Sfântul Apostol Andrei, cel care ne-a încreștinat pe vremea când unii dintre vecinii noștri nici nu se născuseră, „primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Sciția), dar și în teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre".
După cum bine știți, ziua Sfântului Andrei - 30 noiembrie - este trecută în calendarele bisericești ortodoxe cu literă roșie, ca o adevărată sărbătoare a creștinismului românesc. Nu întâmplător! Ea premerge zilei de 1 Decembrie, Ziua Națională, Ziua unității românilor de pretutindeni. Astfel, se unesc, spiritual, sărbătoarea Bisericii Române cu Sărbătoarea României. Așadar, faptul că Ziua Națională o sărbătorim „în miezul iernii", și nu vara, la iarbă verde, cu mici și cu bere - cum se vaită necunoscătorii sau cei care vin cu lecția învățată de aiurea - își are motivații profunde, ce nu suportă niciun fel de comentarii. Așa trebuie să fie. Suntem creștini și punctum!
Creștinismul nostru, al românilor, este de origine apostolică, și aceasta i se datorează Sfântului Andrei. Noi trăim și în duh, nu numai în „carne". Prea adesea uităm acest lucru. Uităm să trăim în credință. Cei mai mulți ne aducem aminte, din păcate, de Dumnezeu numai când suntem în necaz. Abia atunci ne (re)întoarcem chipul și rugăciunile către El.
Am scris adesea despre oameni deosebiți, aflați pe culmile gloriei, care s-au retras „departe de lumea dezlănțuită" pentru a se regăsi în relația cu Divinitatea. Am întâlnit, deunăzi, informații asemănătoare, în articolul „Bancherul care s-a călugărit", semnat de Ioana Popa și Mara Demir, în „Adevărul de Constanța". Directorul de bancă Ion Dan a devenit părintele Ilarion, de la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii" din Crucea, județul Tulcea. La 55 de ani, Ion Dan a ales să-și pună costumul scump de manager în cui și să îmbrace austera haină monahală. Își pierduse soția, avea doi copii mari și, de 17 ani, era în fruntea unor filiale de bănci importante. În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii" din Crucea. Trecerea a fost treptată. „Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viața monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un șoc de acomodare, dar este totuși o trecere să-ți asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!" - spune părintele Ilarion.
După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracție în rândul tinerilor pentru Ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri.
„Tinerii nu sunt conștienți de valoarea lor. Văd o lipsă de înțelegere a esenței persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulțumește cu o viață «Enjoy! Savurează!» - este lozinca din ziua de azi. Or, aici, unde mai are loc sufletul?" - se întreabă părintele. Spune că nu i se face deloc dor de viața pe care a dus-o înainte. „Am crescut pe malul mării și sunt înnebunit după mare. Nu mai vreau să conduc mașina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraș, mă simt alienat, deși cunosc fiecare străduță. Mă simt de parcă aș fi din alt spațiu. (…) Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut și prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia."
Pelerinajul la Muntele Athos atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. Fostul director de bancă a mers pe Munte, însoțit de prieteni și vechi cunoștințe. „Oameni care nu erau foarte apropiați de Dumnezeu s-au simțit minunat. Este extraordinar! (…) Credința românilor nu este constantă. Poporul se apropie și se depărtează de Dumnezeu. În primii ani după Revoluție, mulți tineri au ales să trăiască în mănăstiri. În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viața de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadați de informații și pseudocultură", crede fostul director de bancă. Timp de 17 ani a luptat, zi de zi, cu problemele vieții lumești, cu responsabilitățile uriașe pe care le avea ca director al unor unități bancare cu renume. S-a retras la mănăstire și încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să și le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc? El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar și în lumea haotică de astăzi. „Singurul răspuns este Hristos, o susțin cu toată tăria. Cine mă aude ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în fața lui Hristos, vom afla toți ce puțin puteam face pentru a ne mântui".
Cum trăim? Hamletiană întrebare. La celălalt capăt al drumului, în Spania zilelor noastre, o femeie în vârstă de 101 ani s-a lansat în politică! Josefina Villaverde a candidat pentru partidul socialist PSDG la alegerile municipale din 22 mai, din satul natal. Născută la 19 noiembrie 1909, Josefina a străbătut străzile din Cuntis (Galicia), aproximativ 80 de kilometri, împreună cu prietenii ei, pentru a distribui pliante electorale. Bătrâna, de trei ori străbunică și o dată stră-străbunică, se declara socialistă din naștere! Ea a acordat un interviu pentru publicația spaniolă „El Mundo", citată de Noemi Varga, în care a povestit despre prima oară când s-a prezentat la vot, chiar în ziua în care împlinea 24 de ani. Vorbim despre alegerile generale din 19 noiembrie 1933, primele deschise femeilor în Spania.
Până la urmă, modul în care trăim este o chestiune de opțiune. Noi alegem și Dumnezeu decide! Să ne apropiem de Europa noastră, de Est! Dobri Dobrev avea 97 de ani și cerșea pe străzile capitalei bulgare, Sofia, luminos și smerit. „Locuitorii capitalei bulgare îl privesc ca pe un sfânt coborât din paterice sau din icoane. E atât de pitoresc răsăritean la înfățișare, încât, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ți se par acelea cu vechii anahoreți ai pustiei sau cu mai recenții «nebuni pentru Hristos» ai creștinismului pravoslavnic.
În țara poate cea mai descreștinată din Balcani - scrie Răzvan Codrescu -, unde nu mai există decât câteva mănăstiri în funcțiune, iar bisericile sunt chiar mai goale decât în Occidentul franco-germanic și anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante și săli de ședințe), nonagenarul Dobri Dobrev cerșea, nu pentru sine (căci nu părea a avea vreuna din trebuințele omului lumesc de azi, hrana lui de căpătâi rămânând rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos. Putea fi văzut, până nu de mult - căci s-a stins în acest an - de regulă, fie în fața Catedralei «Sfântul Alexandru Nevski», fie în fața Bisericii «Sfinții Chiril și Metodiu», cu o cutiuță de tablă sau de plastic în care aduna «milele» trecătorilor, donând apoi toți banii agonisiți fie lăcașurilor și așezămintelor bisericești, pentru restaurare sau subzistență, fie fraților creștini mai săraci sau mai nevolnici decât el. Până în 2011, bătrânul în opinci donase numai Catedralei «Sfântul Alexandru Nevski» suma de 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pământ, iar el însuși și-a construit, din cerșit, casă în ceruri. Și numai Dumnezeu știe câte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă și înduioșătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui târziu de lume! Cerșetorul care a ctitorit biserici, Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, a răscumpărat vremurile sub bucata lui de cer"…
Ce aș mai putea adăuga, în loc de încheiere? Poate acest minunat poem al lui Adrian Păunescu, „Ochii albaștri ai lui Dumnezeu": „În munți, acum, e-un fel de-nlăcrimare/ Și lacrimile picură mereu,/ De parcă s-a-ntâmplat ceva ce doare/ Și astăzi plâng, în loc de fiecare,/ Ochii albaștri ai lui Dumnezeu.// Noi stăm în ochii lui și-avem de toate/ Și suntem așezați și călători/ Și el cu aceleași lacrimi ne străbate/ Și-n ele, când altfel nu se mai poate,/ Cădem și noi din ceruri, uneori.// Sunt toate într-o ordine firească,/ Se frânge tot ce se cuvine frânt,/ E mască unde este loc de mască,/ Pe noi, pe toți, din pleoapa lui cerească,/ El, uneori, ne plânge pe pământ.// Acum, în munți, sunt lacrimi și e ceață/ Și soarele s-a spart ca un deochi,/ Vai, Doamne, tu ne dai această viață/ Și o gustăm cu milă îndrăzneață,/ Ce bine ne simțim la tine-n ochi.// Din ochii tăi lumina lumii vine/ Și tu chiar întunericu-l descoși/ Și-am vrea să-ți fie totdeauna bine/ Și, uneori, ne temem pentru tine/ Să nu orbești de-atâția păcătoși."
