Continuitatea şi permanenţa românilor în spaţiul transilvan s-a născut ca problemă în secolul al XVIII-lea, când românii din Transilvania, care alcătuiau majoritatea populaţiei acestei provincii istorice, au cerut drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Acestora li s-a răspuns atunci că nu pot fi egali cu ceilalţi locuitori, deoarece au venit mai târziu în ţară, din care pricină au fost consideraţi “toleraţi”. Însă împăratul habsburg Iosif al II-lea nu se sfia să recunoască: “Românii sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Expansiunea ungurilor pe acest străvechi pământ românesc este cu mult ulterioară cuceririi Panoniei, abia în a doua jumătate a secolului al X-lea. Acţiunea s-a desfăşurat pe etape şi s-a întins pe durata a trei secole, dând naştere la lupte aprige, purtate de poporul român împotriva noilor năvălitori. Aceste lupte sunt amintite de vechile cronici maghiare, precum Gesta Hungarorum a notarului regelui Bela, şi Chronicom Hungaricul a lui Simon de Kesa. La pătrunderea ungurilor a spaţiului dintre Tisa şi Dunăre, în Transilvania existau voievodatele lui Glad, Gelu şi Menumorut. Acesta din urmă le face următoarea declaraţie trimişilor lui Arpad, veniţi pentru a le ceda pământul străbun: “Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru: Datori suntem ca unui prieten, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Însă teritoriul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre, nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Nici cu mila, nici cu sila nu-i cedăm din pământul nostru, nici măcar un deget”.
* * *
La 1 DECEMBRIE 1918 s-a pecetluit desăvârşirea unităţii noastre într-un singur stat unitar, ca urmare a luptelor seculare, a suferinţelor şi a jertfelor fiilor poporului român. Cu acest prilej al împlinirii visului lor de aur, s-a deslănţuit o însufleţire fără seamăn, o uriaşă simfonie a conştiinţei naţionale. Atunci cetatea gloriei lui Mihai Viteazul, Alba Iulia, s-a umplut de cântece patriotice, de aclamaţii frenetice, de aplauze torenţiale şi de steaguri tricolore ce fluturau deasupra mulţimii. Acest entuziasm l-am manifestat şi noi care am celebrat Centenarul Marii Uniri, înţelegând că Dumnezeul întrupat în istorie, răstignit, înviat şi “înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16) poate oricând să transforme umilinţa noastră în binecuvântare, crucea noastră în biruinţă şi tristeţea noastră în surâs de fericire.
* * *
Un necredincios a întrebat odată un copil sărac ce ieşea din Biserică: “Ce ai învăţat tu astăzi de la părintele în Biserică?”. Băiatul a răspuns că a învăţat că Dumnezeu este iubire. “Dacă ce spui este adevărat, zise omul, de ce n-a trimis Dumnezeu pe cineva să-ţi dăruiască o haină mai bună?”. După o clipă de gândire, copilul răspunde: “Cred că Dumnezeu a trimis pe cineva, dar acela a uitat”.
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
