Dumnezeu vrea ca oamenii să fie ordonați unii față de alții, și ca să nu se lase robiți de individualismul fără frâu. El a voit ca avantajul propriu al celui care lucrează să fie atât de strâns legat de folosul aproapelui încât nimeni să nu poată agonisi ceva exclusiv pentru sine, fără să contribuie și el, într-un fel oarecare, la binele celorlalți oameni: “Dumnezeu voind a lega pe oameni unii de alții, a-i pune în relație unii cu alții, a pus astfel de trebuințe în împrejurările care ne leagă, încât interesul meu se leagă de interesul aproapelui meu și astfel este legată întreaga lume”.
Sau cum spune în altă parte: “Voind să-i unească pe oameni între olaltă, Dumnezeu a pus în lucruri necesitatea ca binele unuia să fie legat de folosul aproapelui său, și ca în felul acesta, toată lumea să fie unită. Cât privește artele, dacă fiecare ar urmări numai binele său propriu, viața n-ar mai putea dăinui, și n-ar mai supraviețui nici arta însăși. De aceea, țăranul nu seamănă grâul să-i ajungă numai lui, căci aceasta ar însemna moarte atât pentru el însuși, cât și pentru ceilalți, ci urmărește binele tuturor”.
În felul acesta diversitatea sarcinilor și a darurilor, în loc să-i separe, avea să-i unească pe oameni, integrându-se în iconomia divină a carității, inaugurată de Dumnezeu, când a luat-o pe femeie, nu din pământ, ci din trupul lui Adam. El a continuat apoi caritatea, împreunând nenumăratele “legături ale carității”, în așa fel ca noi să avem trebuință unii de alții, Dumnezeu pregătind orașele în care i-a adunat pe oameni, întinzând mările și tocmind vânturile pentru a înlesni călătoriile pe mare. El a împărțit munca chiar și în sânul familiei, dându-i sarcina “bărbatului să hrănească, deoarece el lucrează pământul, și femeii să îmbrace, deoarece meșteșugul țesutului și fusul sunt treabă de femeie” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia, 34, 4 la I Corinteni, P.G., LXI, col. 291-292).
Societatea omenească se caracterizează și prin această interdependență și nu trebuie să ne închipuim că numai unii au nevoie de ajutorul celorlalți, în timp ce ceilalți și-ar putea asigura independența cu ajutorul bogăției lor. Sfântul Ioan susține că nu numai săracii au trebuință de bogați, ci și bogații de săraci, ilustrând această părere printr-o comparație sugestivă între două orașe, locuite - exclusiv - unul de bogați, celălalt de săraci: “În orașul bogaților nu vor exista muncitori, nici un arhitect, nici un dulgher, un cismar, un brutar, agricultor, fierar, frânghier, nimic din toate acestea. Cine dintre bogați va consimți atunci să le facă pe toate acestea, cunoscând că înșiși acei care le-au făcut, după ce se vor fi îmbogățit, nu vor îndura suferința care însoțește aceste munci. Pentru a clădi nu e nevoie de aur, de argint și de pietre scumpe, ci de meșteșug de brațe; și nu primele venite, ci mâinile noduroase și degetele aspre, e nevoie de multă energie, de lemn și de pietre; iar pentru a țese haine, nu e nevoie de aur și argint, ci tot de mâini și de meșteșug și de femei, care să lucreze; pentru lucrarea pământului și pentru săpat este oare nevoie de bogați sau de săraci?”
Neavând nevoie de bogați, săracii dețin un rol privilegiat în lume, de ei atârnând existența omenirii. Ca atare, sărăcia este un dar de la Dumnezeu și Sfântul Ioan îl identifică pe sărac cu un Hristos flămând, susținătorul vieții, care conferă vitalitate societății: “Scoateți sărăcia din lume, zice Sfântul Ioan, și veți îndepărta susținerea existenței, veți nimici viața noastră: nu va mai exista marinar, nici cârmaci, nici agricultor, arhitect, croitor, cismar, dulgher, curelar, brutar, nici un fel de muncitor; și dacă lipsesc aceștia, toate vor pieri.
Necesitatea sărăciei se impune tuturor și-i îmboldește pe toți, chiar fără voia lor, la astfel de munci; dacă ar fi toți bogați, toți ar trăi fără să lucreze și atunci toate vor ajunge la ruină și pieire”.
