Modelul 1: Nimicul naște loteria! Roata se învârte… miliarde de ani dominate de dezordine, haos, incertitudini, combinări, încercări până iese bila verde norocoasă: natura vie, viața, noi. Adică ordinea complexă a întregului univers. Azi, ne miră simetria și logica întregii existențe. Ne întristează însă puterea fatală a entropiei, adică vulnerabilitatea ordinii vieții și a vieții ordinii. Din dezordine se naște ordinea, pentru ca să ne înghită iar dezordinea (boala, nenorocul-neșansa, imprevizibilul, ilogicul), descompunerea și, în cele din urmă, inexistența.
Modelul 2: O forță preexistentă Începutului (Dumnezeu), adică o Ordine transcendentă a pus în mișcare motorul evoluției. O forță care nu a creat totul până la capăt, și-a cedat neterminată lucrarea în mâinile capricioasei selecții naturale. Ordinea universului are, așadar, un impuls divin, care apoi a lăsat totul la mila întâmplării. Nu ne mai miră și bulversează ordinea din univers, dar nici existența dezordinii, entropiei la nivel fizic dar și moral (desfrânarea, ura… moartea). Totul pare în ordine!
Modelul 3: Noi suntem cauza entropiei, dezordinii, morții! Am fost creați perfecți, dar vulnerabili. Am ales neascultarea, ne-am revoltat împotriva unei Autorități atotbune, care a creat totul perfect până la capăt. Ne-a dat spre moștenire o lucrare încheiată. Efectul emancipării protopărinților noștri rămâne: viața umană este și într-o continuă revoltă. Nu ne mai miră nimic, decât, poate, necredința celor care încă mai cred și știu că nu doar în puterea noastră stă capacitatea de a învinge moartea-entropia finală! Pentru asta avem nevoie de Hristos înviat!
Opusul ordinii: dezordinea, dezagregarea, anarhia, haoticul, debandada, babilonia, confuzia, destrăbalarea, morala. Toate aceste stări fac parte, și în parte, din viața omului și a micro-mezo- macrouniversului. Dacă am căuta să le cuprindem într-un singur cuvânt le putem numi, depășind sfera termodinamicii, tot un fel de entropie sau, un pic mai relaxat, ca să nu se supere fizicienii, zurriburi. (https://www.definiciones-de.com/Definicion/de/zurriburri.ph p).
Realitatea terestră ne confirmă faptul că viața noastră psihosomatică e puternic afectată de lipsa odinii, chiar într-un fel (pre)destinată spre haos, spre ceea ce credem noi că e întruchiparea răului (fizic, metafizic, moral). Odată ce ne-am născut, suntem siguri că vom și muri, așa încât omul, din toate timpurile, caută să se împotrivească morții cu toată energia pe care o are, sau crede că o are. Putem vorbi, astfel, despre o coliziune a forțelor: omul luptă împotriva propriului său destin! Cum? Prin religie (tot mai formalistă), știință (azi atee), rațiune (mai nou de tip peștera lui Platon: percepe doar ceea ce vede). Ce vrea prin asta? Progres și nemurire!
Sumarizând, expresia ,,zurriburi" exprimă, pe de o parte, imperfecțiunea vieții la nivel fizic(material) și spiritual(imaterial), cu toate urcușurile și coborâșurile ei, mentalități credule sau atee, necontrolabilitatea, schimbabilitatea, haosul, iar pe de alta, pericolul acomodării ființei umane cu/la acestea, anormalul haotic riscând să devină a doua sa natură, de îndată ce piere dorința omului de a deveni suprafiresc, de a se ridica deasupra firii, având ca modele nu roboți, ci sfinți. Drept urmare, expresia zurriburi nu este străină, după părerea mea, de fenomenul selecției naturale darviniste (care nu-mi poate explica și demonstra originea vieții spirituale, originea informației), al determinismului genetic sau manipulării genetice, dar nici de înclinarea firii umane spre lăcomie, minciună, boală, agresivitate, prostie, credulitate, fanatism, totalitarism, etc.
Atunci când îți e mintea dezordonată, când viața ta e dominată de haotic și impulsivitate, când ești răvășit ori zăpăcit, dacă mai faci și scandal sau te ții de nebunii, se cheamă că ești zurriburi, un fel de rebel, un răzvrătit. A fi zurriburi e, paradoxal, un compliment pe care adesea îl facem copiilor, mai ales că ei sunt ,,nevinovați" și trebuie să învețe ordinea și disciplina, termeni care, de altfel, le sunt atât de străini! Dar în ciuda inocenței lor, comportamentul acestor minunate ființe trădează existența acestei însușiri umane care, la vârste mature, pare în cel mai fericit caz ilară, oricum dezaprobată de societate: nu are cei șapte ani de acasă! (Cifra șapte înseamnă ordine, (îm)plinirea, terminarea, însușirea educației de bază, sfințenia zilei a șaptea).
Dar de unde această înclinare spre neorânduilă în firea și societatea umană? De ce și când apare ea? Cum o putem preveni? Se poate vindeca? Dacă Ordinea este creația lui Dumnezeu, și dacă a existat o vreme când nu exista dezordine, entropie și nici moarte, atunci zurriburismul își are cu siguranță cauza în libera noastră alegere. Iar dacă nu, atunci îi suntem sortiți! Adică condamnați să trăim veșnic într-o ordine universală fracturată, a cărei cauză e o nevinovată întâmplare cosmică.
