Chiar dacă nu se menționează în mod explicit în analizele studiate, ideea “schimbării lumii” este strâns legată de marea criză declanșată în jurul anilor 2007-2008.
Amploarea și consecințele sale au fost atât de șocante pentru o lume obișnuită să trăiască în siajul și în rutina unei globalizări, deseori criticată, dar acceptată ca un rău necesar, încât teama față de repetabilitatea unui astfel de fenomen a determinat încercarea de a găsi o cale de evitare a unui nou dezastru.
O astfel de cale a fost identificată cu nevoia de schimbare a ceea ce s-a considerat a fi cauza nenorocirii.
Cauzele au existat și până la apariția crizei, dar nu au fost considerate ca posibile generatoare de criză, ci doar ca accidente de parcurs, care ar fi putut fi, dacă nu rezolvate, cel puțin controlate și gestionate prin instrumentele deja aflate în arsenalul decidenților la nivel global, cum ar fi: politica instituțiilor internaționale de cooperare economică multilaterală (FMI, BM, OMC), mecanismele pieței internaționale bancare și de capital, tratatele și convențiile multilaterale, presiuni politice și militare, politicile multinaționalelor.
Realitatea a dovedit contrariul.
Sistemul nu a mai putut fi controlat, iar instrumentele existente s-au utilizat fără rezultatele așteptate.
A fost momentul în care s-a conștientizat nevoia de schimbare, dar fără a exista voința politică de renunțare la elementele fundamentale ale modelului global de tip neoliberal, prea permisiv față de derapajele capitalului financiar.
Iată de ce umanitatea se află acum, la mai bine de zece ani de la izbucnirea crizei, în fața unui paradox: se cunosc cauzele crizei, dar nu se cunosc soluțiile evitării ei.
(Va urma)
 si Lhotse (8.501m)-350x320.jpg)
