Cum a fost percepută și gestionată criza în România?
Urmărind reacțiile, opiniile și măsurile exprimate sau luate la nivelul guvernului sau al partidelor politice se remarcă, în primul rând, că la noi, prin criză se înțelege o „belea" care ne cade tam-nisam pe cap, un rău provocat exclusiv din exterior, dar care are și avantajul că poate fi cea mai comodă explicație internă a tuturor eșecurilor, neîndeplinirilor, greșelilor și întârzierilor manifestate în actul de guvernare.
In al doilea rând, prin criză se înțelege o perioadă în care practica îndopării gâștei este permisă, în sensul că orice măsură sau politică de creștere a fiscalității poate fi băgată cu forța pe gâtul contribuabilului, în numele demagogicului principiu al solidarității sociale.
În al treilea rând, prin criză se înțelege oportunitatea binevenită de a nu respecta principiile constituționalității și de a refuza onorarea unor drepturi salariale obținute pe cale legală.
În al patrulea rând, prin criză se înțelege libertatea de a uita și de a renunța la promisiunile programelor de guvernare, de a sacrifica fără regrete finanțarea unor priorități naționale, cum ar fi educația sau agricultura, în favoarea unor priorități electorale sau de promovare a imaginii unor miniștri.
În al cincilea rând, prin criză se înțelege anihilarea funcției de instrument de politică economică a bugetului și exacerbarea funcției sale de cont al veniturilor și cheltuielilor statului. În consecință, esența politicii economice va fi prevalent orientată spre dorința de a reduce deficitul, dar nu prin stimularea relansării economiei, ci prin creșterea fiscalității și reducerea cheltuielilor publice.
Cred că aceste elemente ne vor ajuta să înțelegem modul în care au evoluat politicile anticriză pe parcursul anilor 2007 și 2009, încercând să avem mai mult discernământ în ceea ce privește clarificarea conceptului de măsură sau de politică anticriză.
Atât bilanțul, cât și măsurile preconizate în această perioadă vorbesc despre obiective și despre modul în care au fost sau nu au fost atinse acestea. Selectarea obiectivelor urmează o logică simplă și corectă, dar, după părerea mea, incompletă, aceea a revenirii unor indicatori macroeconomici.
Printr-o astfel de abordare, conceptul de măsură anticriză este redus doar la latura sa cantitativ-constatatoare, marginalizând până la eliminarea elementelor de natură structurală. Această situație se explică, probabil, prin faptul că se iau în considerare doar efectele acelei crize, fără a acorda atenție efectelor crizei structurale, pe care România le resimțea cu acuitate încă de câțiva ani. Structura economiei românești avea și încă are unele particularități care o situează, în mod direct și permanent, în categoria victimelor colaterale ale globalizării.
Printre cele mai importante particularități le menționez pe următoarele trei:
a) restructurarea economiei preponderent prin procesul delocalizării, transformând-o într-un subcontractor specializat în piese de schimb, subansambluri și produse de lohn pentru piețele occidentale;
b) incapacitatea economiei de a valorifica resursele agricole proprii, transformându-se într-o piață dependentă de import în proporție de circa 70%;
c) accentuarea caracterului de economie „manufacturieră de asamblare" în dauna caracterului de economie de „inovare și cercetare".
Dacă aceste particularități ar fi fost mai bine integrate în structura conceptului de „măsuri anticriză", atunci s-ar fi ajuns la o înțelegere mai profundă a situației în care ne aflam și nu ar mai fi existat o expectație nerealist de pozitivă în legătură cu succesul pe care măsurile luate, sau cele ce vor fi luate, le-ar putea avea în direcția scoaterii țării din criză.
Tipul de măsuri anticriză care s-au luat de la începutul anului 2009 nu poate decât să încetinească sau uneori chiar să stopeze căderea economiei, dar, conceptual, nu poate fi inclus în categoria de măsuri anticriză. Acest deziderat ar putea fi atins numai în condițiile în care ar fi existat o „strategie anticriză", adică o schemă logică de gândire prospectivă, în cadrul căreia măsurile ar fi inserate în programe ample de regândire și restructurare a economiei pe principiul valorificării potențialului intern de factori de producție și al stimulării capacității antreprenoriale naționale.
J. Timbergen spunea că gestionarea crizei este arta guvernării fără bani, dar fără a uita niciun moment valoarea banilor, iar J. Attali atrăgea atenția asupra faptului că gestionarea crizei presupune puterea de a renunța la principii fără a deveni neprincipial. Sunt definiții de un anumit stil, dar care exprimă aceeași idee, aceea a „excepționalului", căci gestionarea crizei nu poate fi altceva decât răspunsul la o situație de excepție la care, firește, nu se poate răspunde decât cu soluții de excepție.
(Va urma)
