Maria, Regina României este o superproducție internațională care depășește granițele cinematografiei românești, o bijuterie în care vedem Palatul Cotroceni, Palatele din Londra și alte părți ale Angliei și Europei unde s-a scris istorie, interioare luxoase și somptuoase din Paris, practic o adevărată excursie în care nu a trebuit să cheltuim ca să călătorim precum la Peleș sau Shönbrunn din Viena, un film nu doar de succes la public, comercial, cu rochii largi și peisaje ca în “Pe aripile vântului” sau “Undeva, cândva”. Fără a fi frumoasă ca Vivien Leigh, Jane Seymour sau alte actrițe chiar ale noastre, Roxana Lupu este totuși convingătoare în rolul reginei Maria prin modestia cu care abordează personajul, actrița româncă stabilită în Marea Britanie, unde a jucat în mai multe seriale, roluri de regine gen Elisabeta și prințese de tot felul. Rolul e de a deștepta națiunea precum discursul Regelui Mihai la 90 de ani, nu frumusețea fizică. Dumnezeu e cel mai nevăzut, dar paradoxal, cel mai prezent scenarist de destine ale națiunilor dacă acestea își mențin încrederea în El așa cum a făcut-o Regina Maria, extras dintr-o cronică. În variantă de limbă engleză se luptă pentru a convinge liderii lumii pentru drepturile României, după primul război mondial, pentru unirea principatelor realizată la Alba Iulia. Este mai bună decât americanii și francezii în acest film care tratează problema Trianonului. Regalitatea coboară la dimensiunea umană, nu e un film documentar ci artistic, ideea predominantă e lupta, regizorul Alexis Sweet Cahill fiind un pasionat de monarhie, realizator de seriale pe această temă în Italia. Adrian Titieni apare în rolul primului ministru Ion Brătianu, prezentat la capătul puterilor în Paris, cu accese de isterie, dar totuși împreună cu el reușește România Mare. Regina Maria pleacă să convingă marile puteri să ne lase Transilvania, Bucovina, Dobrogea și Banatul. Aflăm și noi cum arată Parisul, mult mai bine în acest film decât alții care au călătorit degeaba acolo. Impresia că Anglia e o țară mai bună se desprinde din acest film. Este unul romantic, deși regele Ferdinand, jumătatea ei, apare doar la sfârșit, acela e momentul cel mai impresionant. Filmul a primit premiul publicului la festivalul filmelor de la Cannes la București. Amintește-ți cine ești și împreună vom găsi o cale, am reținut una din ideile filmului. Scenarista filmului este Brigitte Drodtloffiar, mesajul este că Regina Maria este iubită de întreaga lume. Un film de un lux exorbitant. Altul, de cu totul altă factură, tot istoric, dar cutremurător, cu interioare sinistre din închisori comuniste, a fost cel prezentat de marele regizor Nicolae Mărgineanu în persoană la Arta, sosit în oraș cu o echipă numeroasă de actori, dar și preoți greco-catolici și ortodocși, Iuliu Hossu intrat ca episcop în închisoare, ajuns simplu deținut, fiind făcut Cardinal de Papa de la Vatican mult prea târziu, după zeci de ani de chinuri, interpretat cu umilință și credință reală de Radu Botar, pe care l-am cunoscut de când juca la Turda, întrebându-mă atunci oare când actorul la Satu-Mare în prezent va ajunge recunoscut așa cum merită, fiind de mare valoare și atunci, aș spune și ca prezență fizică de remarcat. O astfel de statură, tipologie, merita reținută, mie fiindu-mi cunoscut la polul opus, în comedie fiind la fel de bun. Dar aici e tragic în drama sublimă a celor cu destine christice, torturați, înfometați și uciși pentru martirajul de a nu își trăda religia este elogiată în acest film atât de dureros încât e folosită pelicula alb-negru. Cei considerați sfinții închisorilor au îndurat cele mai multe chinuri alături de deținuții politici, aflăm din acest film că Brătianu și Iuliu Maniu au murit în penitenciarul de la Sighet în mizerie și dezinterie, alte zeci și sute fiind umiliți și uciși doar pentru că nu au vrut să își trădeze patria și religia străbună. Alexandru Repan în rolul Iuliu Maniu este foarte umil. Dar mulți actori de pe generic trec neobservați ca mulții martiri ai acestor infernuri. L-am reținut pe clujeanul Ovidiu Crișan în rol de torționar, cei din roluri negative fiind convingători, dar din păcate sadismul unora depășind limite precum în “Binecuvântată fii închisoare” al aceluiași strălucit regizor, probabil cel mai mare în viață, autorul Pădurencei, dar și al altor filme dureroase ca “Undeva în Est”, mai bun ca realizator de drame, preocupat de drama creștinismului și a problemelor Ardealului în special. Probabil cel mai patriot regizor în viață. Singurul lucru pe care nu l-am înțeles e de ce totuși acești episcopi greco-catolici au suportat atâtea chinuri și torturi, moarte pentru a nu se uni cu biserica ortodoxă, fiindcă în fond, toți avem același Dumnezeu și toate religiile duc la El. Dar acestea sunt lucruri pe care nu le înțeleg mulți. Fiecare are dreptul să își aleagă idealul pentru care să sufere și să moară, dacă crede că merită. Și acest film este unul despre sacrificiu și martiraj. Tăcerea mormântală se așterne după vizionarea lui, ca și după “Undeva în Est”, când ne întrebam dacă revoluționarul Călin Nemeș nu s-a sacrificat degeaba ca acest episcop. Dar Nicolae Mărgineanu are meritul de a-i fi imortalizat pe peliculă. Aceste filme ne reamintesc despre vremurile bune ale cinematografiei românești și încrederea că ea nu a murit. Mereu ceva supraviețuiește, în afară de amintire. Credința în Dumnezeu, și dincolo de moarte, cum reușește acest film care m-a dus cu gândul și la martirul evanghelic Richard Wurmbrand. Ambele sunt excepționale. Doar să amintesc faptul că aceasta e istoria reală a Trianonului, cea a Reginei Maria, fără alte explicații.
