În 20 decembrie, Biserica noastră strămoșească, “Mama neamului românesc”, cum o numea poetul nepereche Mihai Eminescu, sărbătorește pe Sfântul Mucenic IGNATIE, purtătorul de Dumnezeu.
Acesta a trăit pe vremea lui Traian, împăratul romanilor (98-117), și, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, ca și Sfântul Policarp al Smirnelor, a fost așezat episcop în Antiohia Siriei, ca urmaș ce era al Apostolilor. Spun unii că el este copilul acela, pe care, luându-l în brațe, Domnul Iisus Hristos a zis Apostolilor: “De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, și pe Mine Mă primește” (Matei, 18,3,5). Și Antiohia era marea cetate în care, ucenicii Domnului au început mai întâi a se numi creștini. Deci, când mergea împăratul Traian împotriva perșilor, Sfântul Ignatie a fost prins și, făcând cunoscută credința sa în Hristos și gândul său nestrămutat, a fost osândit să fie dus la Roma, ca să-l dea să fie mâncat de fiare în circ, ca un osândit ce era. A făcut drumul din Siria la Roma, păzit de o gardă de zece soldați, pe care, pentru asprimea lor, el îi numește “cei zece leproși ai mei”. Pe unde mergea Sfântul Ignatie întărea în credință Bisericile din toate orașele. Și îi ieșeau înainte, pe drum, creștinii de pretutindeni, cete, cete, ca să-i arate dragostea și prețuirea lor, precum se vede din cele șapte epistole, ce ne-au rămas de la el, ca un testament al Sfântului episcop-mucenic.
El învăța poporul astfel: “Nu vă poruncesc, ci vă sfătuiesc să vă feriți de rătăcire. Unde-i episcopul, acolo-i Biserica”. Unde-i Biserica și episcopul, acolo-i Liturghia cea adevărată. Totul este credința în Hristos și dragostea. Vreau să mă asemăn lui Hristos, primind moartea cu mucenicie, ca și El”. Iar în Epistola către Romani zice: “Să nu cumva să mijlociți și să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsați-mă să fiu măcinat de dinții fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos”.
Deci, sosind la Roma, în anul Domnului 107, a fost dus la locul cel de priveliște din toate părțile (arenele romane). Și, slobozind leii asupra lui, aceștia l-au sfâșiat și l-au mâncat, lăsând numai oasele cele mari, pe care creștinii, strângându-le, le-au dus în Antiohia. Pentru marea lui dragoste din inimă pentru Hristos, i s-a spus “Teoforul”, adică “Purtătorul de Dumnezeu”. Pe vremea împăratului Iraclie, Antiohia, căzând în mâinile turcilor, moaștele Sfântului Ignatie au fost duse la Roma și se află acolo în biserica Sfântului Clement.
În această zi de învățătură pentru toți creștinii adevărați, când se vorbește mai mult de obiceiul păgân al “tăierii porcului”, se cuvine, în post fiind, să găsim o cale de mijloc, o cale a înțelepciunii și, dacă tot trebuie să dăm “Cezarului ceea ce este al cezarului (domnul poftei trupești), să-i dăm și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, pentru ca balanța vieții noastre să fie una în echilibru. Să-L lăsăm pe Hristos să intre și să se nască în ieslea sărăcăcioasă a faptelor noastre, să ne hrănească și să ne umple de hrana lui cea adevărată.
Astăzi, lumea este plină de trei mari diavoli și idoli: ai averii, puterii și plăcerii.
Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comuniune, a existat și o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Omul, dintotdeauna a fost conștient că trebuie să existe o forță supranaturală, creatoare și conducătoare a universului, și a încercat să cunoască aceste forțe. Au socoti că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forță protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerțul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însușire sau trăsătură spirituală umană mai deosebită își avea zeul ei: frumusețea pe Afrodita, înțelepciunea pe Sofia, beția pe Bachus. Asta ca să vorbim de religiile greco-romane. Și la alte popoare era la fel: asirienii avea pe Ormuz-zeul binelui, Ahriman-zeul răului. Aceste popoare aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puține au fost popoarele monoteiste, adică acele popoare care se închinau unei singure forțe supranaturale. Am putea menționa aici, în acest sens, pe evrei cu IAHVE, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creștinii, care-l cinstesc pe Dumnezeu, alfa și omega, cel ce a fost, cel ce este și cel ce va fi până la sfârșitul veacurilor. (Europa, Europa...-pr. Bârda).
Astăzi, cu certitudine, și noi creștinii avem foarte mulți “idoli” la care ne închinăm în detrimentul celui adevărat. Să nu uităm că aceștia ne îndepărtează de adevăratul Dumnezeu, de semeni și de noi înșine. Să facem și astăzi, 20 decembrie, ziua Sfântului Ignatie, cel mâncat de lei pentru Hristos, o zi a demnității noastre creștinești, altminterea nu suntem și noi decât niște devoratori ai lui Hristos... Să cinstim tradițiile și obiceiurile moșilor și strămoșilor, ale părinților și copilăriei noastre, dar să nu uităm că înainte de toate a fost Dumnezeu-creatorul și pe urmă noi, oamenii, creațiile Lui.
“La mulți ani “ pentru toți creștinii care poartă numele Sfântului Ignatie.
“La mulți ani” pentru toți creștinii, indiferent de religie, etnie, un “An nou fericit, cu pace și sănătate!”.
Cu dragoste și respect creștinesc, părintele ILIE
