Nu mai este o noutate pentru nimeni moștenirea complexă de spiritualitate pe care dacii au lăsat-o poporului român. În tezaurul gândirii populare române se mai găsesc încă elemente ale spiritualității geto-dacice conservate de mai bine de două milenii și jumătate. Nu este deci nefiresc că Mihai Eminescu a fost fascinat până la obsesie de geto-daci. Se spune chiar că această fascinație ar avea legătură și cu faptul că a crescut deasupra unei cetăți dacice descoperite ulterior sub talpa casei din Ipotești. Imaginar sau real, presupus sau confirmat, tot ce ține de Mihai Eminescu devine fascinant prin simpla asociere cu numele său.
De domeniul realului ține însă masca mortuară pe care Mihai Eminescu a lăsat-o în urma sa înainte de a urca la ceruri. În fatidica zi de 15 iunie 1889, acest prinț al adevărului și durerii, cu chip parcă desprins din icoană, se desparte de lumesc, lăsându-ne sărăciți de-a pururi de scânteierea sa. Sub perna care i-a sprijinit capul, s-a găsit un bilețel pe care scria «Atâta foc/Atâta aur/Și-atâtea lucruri sfinte/Peste întunericul vieții/Ai revărsat, Părinte». La doar câteva zeci de minute după moartea sa, în salonul de spital care îi adăpostea trupul neînsuflețit intra sculptorul Filip Marin, care avea însărcinarea de a realiza o mască mortuară după chipul poetului. După atestate istorice, s-au realizat patru exemplare din masca mortuară, unul fiind dăruit parohului Bisericii “Sfântul Gheorghe Nou”.
Măștile rituale există în întreaga lume și chiar dacă au multe caracteristici asemănătoare, s-au dezvoltat totuși forme destul de distincte. Funcțiile măștilor pot fi magice sau religioase, ele apărând la daci în ritualurile de trecere, în ceremonii importante, în medierea comunicării cu un spirit sau în oferirea unui rol protector comunității care utiliza puterea acestora. Faptul că Eminescu a dorit o mască mortuară înclină mai degrabă spre ritualurile geto-dacice decât către moda Evului Mediu, deși s-ar putea ca masca lui Eminescu să fie pur și simplu un mulaj pentru imortalizarea sa. Simpla amintire a denumirii: mască mortuară, poate da ceva bătăi de inimă celor slabi de înger, dar, în discuție fiind păstrarea pentru posteritate a trăsăturilor unor oameni unici, nu ne rămâne decât a ne bucura că fizic nu au pierit cu totul. Măști mortuare s-au realizat și pentru Napoleaon de pildă, sau la noi, pentru regele Carol l, Ferdinand sau Regina Maria.
Un exemplar din masca mortuară a lui Eminescu s-a aflat în posesia poetului Corneliu Vadim Tudor, care a scris următoarele versuri:
Privind masca mortuară a lui Eminescu
Să trec ușor cu palma pe masca mortuară
(eu nu credeam vreodată s-ajung a o privi)
prin fagii Bucovinei să fie primăvară
un recviem să curgă din corn în zori de zi.
Țărăncilor din Putna le înflorească iia
să-i iasă dinainte ca unui voievod
căci pentru noi, românii, acesta e Mesia
cu tălpile în cuie și sîngele pe rod.
Așa cum stă de singur ca într-un metru antic
e ca o stea căzută în iarba altui veac
iar fruntea își frămîntă portalul ei gigantic
și buzele a milă supremă se desfac.
L-a ferecat durerea pe stînca zînei Dochii
în raza lumînării pomeții bat în mov
ca două pîini bătrîne i se afundă ochii
în somn îi supurează fîntînile lui Iov.
Efigie în aur și diamanticale
profil ca munții Lunii purificați prin foc
plîng spasmele genezei în cearcănele sale
îi mușcă lupii steaua cea fără de noroc.
Și telegrama Havas întîrzie cu anii
peste Scrisoarea III-a sigiliul s-a răcit
de-un secol strigă Eli, oh, lama sabachtani
pe el uitarea noastră de azi l-a-nnebunit.
Ei îi dezmierd cu palma acest vulcan de cretă
un tei afumă cerul pe dealul din Copou,
păziți-i bine masca, e arma lui secretă
răzbunător și rece, el va veni din nou!
Eminescu e doar Eminescu, iar ultimul său suspin încremenit în materie e tot o taină, e tot un simbol, e tot o mirare.
