Dacă cu o lună și ceva mai devreme, la 1 Decembrie 2019 am sărbătorit 101 ani de la momentul constituirii României Mari, mâine, 24 Ianuarie 2020, aniversăm 161 de ani de la făurirea României, ca urmare a unirii Moldovei cu Țara Românească. Așadar, România de azi, de care, din păcate, nu avem prea mare grijă, este rezultatul a două uniri succesive, proces de răsunet european și mondial, precedat de alte zeci de intenții de uniri sau uniri sporadice (vezi cazul lui Mihai Viteazul de la 1600, dar și al altora), pentru că ideea de unitate a românilor, venită din străfundurile istoriei, n-a dispărut nici un moment. Ea a continuat și s-a dezvoltat odată cu progresul societății, existând momente în care refacerea Daciei a fost preluată ca proiect, chiar de principi străini de neam.
În consecință, ceea ce trebuia să se înfăptuiască s-a și înfăptuit, ca drept legitim al unui popor care, la urma-urmei, trebuia să se regăsească pe el însuși, așa cum istoria de la începuturile ei l-a hărăzit.
Oprindu-ne asupra celor două momente cruciale de la 24 Ianuarie 1859 și 1 Decembrie 1918, este foarte greu să le ordonăm importanța și măreția, pe prima numind-o „unirea cea mică", iar pe a doua „unirea cea mare", plecându-se de la mărimea acumulărilor teritoriale. Aceasta, pentru simplu fapt că cea de-a doua, adică unirea cea mare nu putea exista fără unirea cea mică. În plus, dacă stăm și analizăm circumstanțele în care ele s-au înfăptuit intrând mai adânc în miezul evenimentelor fiecăreia, ne dăm seama că unirea de la 1859 n-a fost cu nimic mai ușor de înfăptuit decât cea de la 1918, mai ales în privința factorilor externi de care depindea foarte mult, dat fiind faptul că atât Moldova, cât și Țara Românească erau țări supuse. Pe teritoriul lor lipsit total de independență operau în ansamblu trei imperii: turcesc, țarist și austriac sau habsburgic, ultimul prin ruperea, la 1775, a nordului Bucovinei, dar și prin deținerea Transilvaniei ca mare principat autonom, astfel încât, oamenii noștri de stat, de la acea vreme, au trebuit să facă slalomuri uriașe, printre interesele acestora, reușind să găsească acele căi diplomatice prin care să-i aducă la sentimente mai bune în raport cu destinul acestor teritorii. În plus, n-au lipsit din interiorul țării puternicul curent al antiunioniștilor, care s-a simțit ulterior și la Unirea cea Mare.
Cu toate că niciunul din aceste imperii nu era interesat într-o evoluție pozitivă spre un stat român unit și consolidat, în cele din urmă, adepții lui Alexandru Ioan Cuza au reușit să convingă de utilitatea lui, ca un scut puternic al unuia contra celuilalt. Intențiile Rusiei de a se înfige bine în coasta Europei erau deja cunoscute și, ca atare, profilarea prin statul român al unui bastion de apărare părea de bun augur, convenea, cunoscându-se și adversitățile acestuia față de ocupanții turci. Așadar, pe plan extern, diplomațiile celor două regate, acționând în deplină unitate, au reușit să obțină bunăvoința rușilor și turcilor și o puternică susținere din partea Franței și a Angliei. Singura putere care s-a opus a fost Imperiul habsburgic, cu varianta de imperiu austro-ungar în devenire, aflat deja, pe țeava puștii, cum se spune, încă din 1848, motivul principal fiind teama că după unirea Moldovei cu Țara Românească, următorul pas va fi cooptarea atât a Transilvaniei, cât și a Bucovinei, în acest tot unitar, ceea ce s-a și înfăptuit la 1 Decembrie 1918.
Marea depărtare în timp, de 161 de ani împliniți, ne face să privim evenimentul cu o oarecare detașare și chiar superficialitate. Dar cel care se încumetă să intre în miezul documentelor va constata că Unirea de la 1859, n-a fost cu nimic mai prejos, mai ales prin prisma efortului și a înlăturării obstacolelor, decât cea de la 1918. Ea a fost o operă la fel de măreață, nu numai prin rezultatul ei, ci și prin modul de pregătire. În primul rând, prin strădania marilor noștri bărbați ai vremii care au reușit să convingă, atât străinătatea cât și populația, organul legislativ (Ad-hoc), al fiecărei provincii, de necesitatea realizării acestui proiect. Proiect ce își are originea în Revoluția de la 1848, și asupra căruia s-a lucrat necontenit, timp de 11 ani, până la momentul finalizării lui. El viza în continuare înfăptuirea Daciei Felix, care în perspectiva secolelor ce vor veni însemna mult mai mult decât unirea Moldovei cu Țara Românească. Să avem în vedere că imediat după 1848 s-au pus bazele unei puternice colaborări economice și culturale dintre cele două țări, având ca punct de plecare uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. Modul în care s-a lucrat la înfăptuirea acestui proiect, poate constitui un excelent exemplu de urmat pentru politicienii de azi, în relația România - Republica Moldova.
Există similitudini, dar și deosebiri în privința înfăptuirii celor două mari uniri. Asemănarea ar fi că, și una și cealaltă, au primit din plin, și de fiecare dată, girul maselor de români. Deosebirea este că prima unire a avut loc pe timp de relativă pace, instalată după Războiul Crimeei (1853-1856), unde Rusia a fost înfrântă de turci, și se cerea o reașezare pe poziții a celor trei imperii, iar cea de la 1918 a avut loc după un crâncen război mondial, în care românii și-au recâștigat acest drept, prin marile jertfe date și prin statutul de învingători. Dacă în primul caz, factorul electrizant care a creat convingere, emulație și entuziasm, a fost îndemnul la frățietate prin celebra „Horă a Unirii", în al doilea caz, factorul mobilizator spre izbândă s-a dovedit celebrul cântec de luptă, adaptat situației „Treceți batalioane române Carpații!".
Așadar, la Unirea de la 1859 a fost nevoie de multă muncă de convingere și cu câștig de cauză, pe plan intern, fapt ce l-a determinat pe marele artizan al acesteia, Mihail Kogălniceanu, să recunoască faptul că: „Unirea Națiunea a făcut-o". O uimitoare dorință de unire care a servit, ca argument de bază, celor șapte puteri garante: Marea Britanie, Franța, Austria, Prusia, Rusia, Turcia și Regatul Sardiniei, la Conferința de la Paris (1856) pentru a o accepta și care au stabilit cu acest prilej parcursul european al celor două principate, sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei." Prin aceasta s-a reușit și periculosul protectorat al Rusiei și înlocuirea acestuia cu garanția colectivă a marilor puteri europene amintite mai înainte, ceea ce a facilitat o puternică ancorare a noului stat român de Europa.
Totuși, temători în a da aripi prea mari și prea puternice românilor, puterile garante au fost de acord de fapt cu o unire pe jumătate. Convenția prevedea contopirea instituțiilor de bază a celor două țări, dar nu și a celor două parlamente (Divanele Ad-hoc), a guvernelor și alegerea a câte unui domnitor în fiecare țară.
Aici intervine geniul diplomatic al oamenilor politici ai acelor vremuri care, prin alegerea succesivă, la 4 ianuarie în Moldova și la 24 ianuarie în Țara Românească, a aceluiași domnitor, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, au dat lovitura de grație celor care încă mai voiau să se joace cu soarta acestor țări. Unicitatea domnitorului a impus unificarea parlamentelor și a guvernelor, cu stabilirea lor la București. Și, pentru că nici denumirea țării de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei" nu părea un nume serios de țară, odată cu elaborarea constituției, la 1 iulie 1866, Principatele Unite aveau să primească simplul și frumosul nume pe care-l purtăm și azi, ROMÂNIA.
Se cuvine, deci, ca odată cu sărbătorirea marelui eveniment, care pe scara istoriei noastre trebuie pus la locul cuvenit, să aducem prinosul nostru de recunoștință acelor înaintași care prin strădania și dragostea lor de țară au făcut posibilă întregirea neamului românesc într-o Românie, care, dacă astăzi ar fi bine guvernată, ne-am situa, fără îndoială, ca prestigiu și imagine, cel puțin la nivelul coordonatelor sale geografice și demografice, care înseamnă locul nouă, ca populație, și locul 12 ca întindere, între cele 50 de state ale Europei de azi.
