De-a lungul timpului, pe teritoriul României s-au promovat mai multe reforme agrare, care au schimbat fundamental relațiile de proprietate asupra pământului. Măsurile de reformă au fost luate de regulă în urma unor evenimente majore prin care a trecut țara și populația țării. Amintim doar trei din aceste eveimente: Unirea Principatelor Române; Primul Război Mondial; Al Doilea Război Mondial. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost primul mare și curajos reformator al relațiilor de proprietate asupra pământului pe teritoriul românesc. Odată realizată unirea instituțională a principatelor românești, Moldova și Țara Românească, Cuza consideră două probleme prioritare, pe care și le propune să le rezolve: 1. Aducerea în patrimoniul țării a averilor mănăstirești înstrăinate odată cu închinarea acestora unor patriarhii și mănăstiri străine; amintim aici patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria și mănăstirile din Orientul Apropiat și de la Muntele Atos, și 2. Împroprietărirea țăranilor. La venirea pe scaunul de domnie, Cuza a constatat că 560 dintre moșiile mănăstirilor moldovene și muntene erau închinate patriarhiilor și mănăstirilor amintite mai sus, care le și patronau. În această postură, potrivit obligațiilor fixate de ctitori, aveau sarcina ca o parte din veniturile virate de mănăstirile închinate, să fie folosite la organizarea și întreținerea pe lângă acestea de spitale, școli și azile, să asigure zestre fetelor sărace, să facă milostenii ș.a. Pretențiile “patronilor” erau din ce în ce mai mari, fără însă ca aceștia să se achite de obligațiile lor. Pentru a face față greutăților, mănăstirile noastre s-au împrumutat mereu de la stat, ajungând la o datorie față de acesta, cu uriașa sumă de 20.000.000 lei. Soluția salvatoare pentru guvernul Cuza era trecerea averilor pe seama statului. Tratativele purtate cu ierarhii greci care administrau mănăstirile au eșuat, aceștia refuzând orice propunere. Problema a ajuns să fie discutată chiar și în capitala Franței, unde se încheie o convenție, prin care se solicită să se ajungă la o înțelegere între statul român și ierarhii greci, în caz contrar, problema să se rezolve prin arbitraj. În vederea recuperării acestor averi, guvernul oferă grecilor suma de 150.000.000 lei, dar ierarhii refuză tranzacția. În această situație, guvernul propune în Camera Deputaților proiectul de lege cu privire la secularizarea averilor mănăstirești din Principatele Unite. Pe data de 13 decembrie 1863 legea aste aprobată cu 93 de voturi pentru și 3 contra. Un sfert din teritoriul țării - exact 25,26% - era astfel readus în patrimoniul statului. Amintim aici și faptul că multe din darurile făcute de domnitorii noștri, de unii boieri și alți oameni cu dare de mână, se găsesc și astăzi la Biserica Sf. Mormânt, la mănăstirile de la Muntele Athos și la alte mănăstiri din Orientul Apropiat. A doua problemă, la fel de importantă, dar și la fel de spinoasă era realizarea reformei agrare și împroprietărirea țăranilor. Dificultatea a apărut datorită faptului că se opunea acestei măsuri forul legislativ, care era dominat de conservatori. În această situație, Domnitorul a dizolvat legislativul și a lărgit drepturile de vot, înlesnind posibilitatea participării la vot a unor categorii mai largi de populație. A supus apoi legislația cu reforma agrară unei aprobări printr-un plebiscit național, la care s-a votat cu 682.621 voturi pentru, 1.307 împotrivă, iar 70.220 cetățeni s-au abținut. Rezultatul votului este apoi ratificat de Puterile Garante prin Protocolul semnat la Constantinopol pe data de 16 iunie 1864, apoi este promulgată și legea rurală, la data de 14 august a aceluiași an. Prin această lege au primit pământ 511.896 familii țărănești, în medie cca. 4 ha de familie. Suprafața expropriată de la moșieri a fost de 2.038.640 ha. Totodată, prin această lege s-a desființat și claca, precum și alte obligații de muncă ale țăranilor, ce erau prestate gratuit, în folosul moșierilor.
