Crezut-ai că te-nvinge timpul și nemiloasa cea uitare?
Să nu mai știi c-ai fost odată, frumoasă, tânără, o floare?
Și c-ai iubit ca toți de-o seamă, cinstit, curat și simțitor,
Un suflet ce cuprinsu-mi-te-a și îndulcitu-te-a cu dor?
Cum să îmi uiți prima iubire, aceea care nu se uită?
Cum să îmi uiți îmbrățișarea și sărutarea cea dorită
Ce te-a-nălțat întâiași dată cu-a ta ființă spre ceresc
Și-n clipa cea înfiorată, ai zis că-i Rai dumnezeiesc.
Și cum să uiți când înserată, cu luna luminând cerescul,
Erai cu dor îmbrățișată și-n jurul tău tot universul
Mi se rotea-n nemărginirea-i aceea fără de sfârșit,
Pentru ca tu, o muritoare, să-mi arzi clipa de iubit.
Nimic c-atuncea, niciodată n-a fost atât de-adevărat,
Simțiri și viile dorințe ademenitu-te-au pe dat,
Și-au răscolit în tine totul, stârnind plăceri de paradis,
Trăiri ce ți-au purtat simțirea pe neumblate căi de vis.
Hai vino dar, cu-a tale toate, în doi să fim dulce visare,
N-apoi să mergem în trecuturi pe-abia văzuta cea cărare,
Ce înierbatu-s-a de-acuma de lungul timp care-a trecut
Și care-a fost cândva, odată, drumul iubirii de-nceput.
Te-oi ține-n caldă-mbrățișare și-ți da-voi sărutări pe rând
Și sub cerescul plin de stele, iubiri jura-ți-oi murmurând,
Vom fi Adamii lumii noastre ce o trăi-vom în visare,
O clipă care-o sta atuncea, în netrecut și-n nemișcare.
