SUFERINȚELE ȚĂRANULUI ROMÂN DIN ARDEAL

Suferințele țăranului român din Ardeal sub “papucul” austriacului și biciul nobilului maghiar: de la prinderea în jugul vitelor, la mersul pe “calea vacii”.

Regimul de obligații ale țărănului român față de stăpânul de pământ a fost fixat de Dieta Transilvaniei, în 1714. Suferințele și plângerile românilor ardeleni au ajuns și la “urechile” Curții de la Viena, însă reacția iluminatelor fețe imperiale s-a lăsat mult așteptată. Între 1703-1711 a avut loc Răscoala antihabsburgică din Ungaria și Transilvania, condusă de Francisc Rakoczi II (răscoala curuților împotriva lobonților). Românii din Ardeal, săturați de atâtea stăpâniri străine, au simpatizat cu mișcarea curuților. Decăderea orașului Alba Iulia. După înfrângerea curuților, prin trădarea de la Satu Mare din anul 1711, habsburgii victorioși s-au năpustit asupra orașului Alba Iulia, care și-a pierdut statutul de capitală a Principatului Transilvaniei, pe care îl avusese timp de 17 decenii. Instituțiile și conducerea Principatului au fost mutate la Sibiu, unde se aflau coloniști aduși din Germania, precum și interesele majore ale austriecilor. De suferit au avut și clădirile din Cetatea medievală a orașului Alba Iulia care au fost dărâmate de austrieci, pentru a face loc fortificației pe care o vedem și în zilele noastre. Astfel au fost distruse clădirile vechi ale fostei Mitropolii ortodoxe, precum și cea construită, în 1597, cu sprijinul lui Mihai Viteazul. Austriecii au cruțat doar Catedrala catolică. Pe spatele țăranilor români a fost ridicată și Cetatea Alba Carolina, văzută de autoritățile austriece ca un stâlp în sistemul lor de apărare împotriva turcilor care le amenințau granițele. Istoricul Gheorghe Anghel scrie că la ridicarea fortificației au participat peste 20.000 de iobagi, aduși din toată Transilvania. Românii erau obligați să muncească gratuit câte două săptămâni, prin rotație. Pentru transportul materialelor se estimează că se foloseau 3.000 de căruțe. Pe artera principală a orașului Alba Iulia s-au ridicat numai biserici neromânești, care se păstrează și astăzi (Biserica franciscană, Biserica luterană și Biserica romano-catolică a călugărițelor, precum și două sinagogi, din care a mai rămas una). Bisericile românești, în schimb, au putut fi construite numai la marginea existentă a orașului la data construirii lor. În schimb, românii care reprezentau peste 80% din populația comitatului Albei au avut “prioritate” la ridicarea a două penitenciare, din care unul în centrul orașului Alba Iulia (Palatul administrativ din zilele noastre-n.red.), iar celălalt la Aiud. “La grăpatul câmpului, prindeau oameni în jug ca pe vite”. În secolul al XVIII-lea, austriecii ajunși stăpâni în Transilvania și-au dat mâna cu nobilii maghiri din zonă pentru a-i exploata la maximum pe țăranii români. Regimul de obligații al țărănului român față de stăpânul de pământ a fost fixat de Dieta Transilvaniei, în 1714. O sinteză a suferințelor îndurate de țăranul român din Ardeal în vremea stăpânirii austriece ne-a lăsat-o istoricul N. Densușianu, după o documentare și cercetare amănunțită, în lucrarea “Revoluțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria”. Prezentăm, mai jos, câteva dintre măsurile antiumane, identificate de N. Densușianu în cartea citată, de care a avut parte țăranul român (iobagul) din Transilvania sub stăpânirea habsburgică în secolul al XVIII-lea, care au ajuns și la “urechile” Curții de la Viena: “Femeile se plângeau că nobilii și funcționarii le-au luat boii, vacile și porcii, iar pe bărbați i-au dus în închisori și dânsele au rămas pe străzi, cu câte doi, trei și mai mulți copii mici; Funcționarii publici asupresc poporul și storc de pe țărani, mâncare și băutură și fac presiuni asupra lor să le mai dea și bani; În multe locuri, iobagii erau siliți să petreacă săptămâna întreagă la lucru domnului și să le facă servicii chiar și în zilele de duminică și sărbători; De multe ori «moșia» iobagului se împărțea în 8 sau 10 părți și nobilii cereau pentru fiecare parte tot atâtea servicii ca și pentru o moșie întreagă; Femeile și fetele erau silite să meargă la curtea domnească la lucrările femeiești, fără ca activitatea lor să conteze în activitatea iobagului; Alți iobagi erau siliți să transporte cu câte 70-80 de care, bucatele (cereale) în Țara ungurească, iar dacă vitele iobagului mureau din cauza drumului lung nu primeau nicio despăgubire; În ziua de Crăciun, fiecare iobag trebuia să-i dea domnului său câte o coastă de porc, de Paști câte o găină, iar de Sân-Giorgiu câte un miel gras; Iobagii din satele mai apropiate, ca să fie scutite de dările iobăgești dintre Crăciun și Paști, erau siliți să-și aducă la curtea domnului său vitele, din care domnul alegea câte un bou gras; Fiecare doi sau trei iobagi trebuiau să-i dea domnului câte un purcel gras; Din fiecare 10 oi domnul lua una, cu miel cu tot; Pentru pășunatul caprelor, iobagul trebuia să efectueze pentru domn câte o zi de lucru pentru două capre; La grăpatul câmpului, prindeau oameni în jug ca pe vite; Dacă murea iobagul, domnul îi lua toată averea, iar pe copiii iobagului îi dădea la miliție sau îi punea slugi la boi; Pescuitul era permis rar, iar dacă iobagul prindea doi pești, unul era al domnului; Pe românii care erau oameni liberi, domnii se sileau cu toate mijloacele oculte să-i facă iobagi și să-i supună obligațiilor iobăgești; Românilor din unele localități din Transilvania le era interzis să circule pe trotuare, având dreptul doar pe «calea vacii»; Până la Edictul de toleranță a împăratului Iosif al II-lea, românii ortodocși nu aveau voie să-și construiască biserici trainice din piatră sau cărămidă, numai din lemn (pentru a nu rezista în timp). Românii din Ardeal nu erau recunoscuți decât în calitate de «tolerați», iar credința străbună (ortodoxă-n.red.) nu a fost «receptă» (recunoscută)”.

De pătimit au avut și moții din zona orașului minier Zlatna. Nicolae Densușianu nota că: “De la 1715 încoace, încetul cu încetul, românii din Munții Abrudului începură să fie considerați ca iobagi ai statului. Taxa în bani e privită ca o taxă pentru răscumpărarea sarcinilor iobăgești și întreg teritoriul munților, cu casele, cu grădinile și cu arăturile munților, fu declarat ca domeniu al statului, iar pentru încasarea diferitelor venituri din Munții Abrudului se afla încă din vechime instituită o administrație cu reședința la Zlatna, iar după numele acestui oraș, întreg teritoriul munților s-a numit Domeniul Zlatnei.” Țăranii erau obligați să asigure cărbunii și lemnele necesare pentru “topitoria” construită în anul 1747 (uzina de prelucrare a minereului de aur). Numai în perioada anilor 1776-1778 s-au efectuat 4.826 de cărăușii. Cele mai multe erau după cărbuni în Valea Jiului. Un singur drum, dus-întors, avea peste 400 kilometri. Pedepse cu moartea. Codul penal austriac al vremii stipula la categoria “pedeapse cu moartea grele”: arderea de viu; despicarea în patru părți; frângerea pe roată de jos în sus, pedepse care puteau fi înăsprite cu târârea condamnatului la locul supliciului, sfâșierea cu cleștele înroșit în foc, tăierea limbii și smulgerea gâtului; tragerea în țeapă. Pedepse mai “blânde” erau prin tăierea capului cu paloșul și cu ajutorul furcilor. Printr-un ordin din 11 mai 1773, Guvernul Transilvănean de la Sibiu transmitea comitatelor din Transilvania că: “M.S. Împărăteasa Maria Tereza a ordonat că încă mai înainte de a sosi împăratul Iosif al II-lea în Transilvania, să se astupe fără întârziere cadavrele «delicvenților», omorâți cu ștreangul, cu roata și cu țeapa, ce stau expuse călătorilor pe drumurile publice”. Desființarea iobăgiei în Transilvania. Țăranii din Transilvania au scăpat de jugul iobăgiei abia în august 1785, când împăratul Iosif al II-lea a dat patenta prin care îl dezleaga pe țăranul român de glia stăpânului. Fiecare țăran primea dreptul de a se căsători după pofta inimii, de a învăța carte și meserie. Nimeni nu mai era obligat să muncească la curțile domnilor, decât pe baza unei înțelegeri. Tot țăranilor le era garantată proprietatea. Teritoriul Transilvaniei era împărțit în 19 comitate, în care românii au fost amestecați cu națiunile privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. Împăratul urmărea transformarea țăranilor în supuși credincioși Vienei pentru a nu mai deveni un pericol. Era un mod prin care se consolida poziția Vienei în Transilvania și scădea rolul nobilimii maghiare. Prin măsurile luate, Iosif al II-lea a rămas pentru români “bunul împărat”. Chiar dacă la prima vedere reformele propuse de Iosif al II-lea par favorabile românilor, ei rămâneau la discreția nobilimii maghaire. Asta, pentru că românii aveau puțin pământ, erau lipsiți de bani, influență și conștiință politică.

(Articol scris de NICU NEAG)

Sursa: adev.ro

Lasă un comentariu