Înainte de al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, prin grija Secției de Propagandă a Comitetului Județean Mureș al P.C.R., la fiecare consfătuire județeană a profesorilor de istorie și științe sociale erau invitați lectori ai C.C. al P.C.R. Unul dintre ei s-a numit Ilie Șerbănescu, și era redactor-șef adjunct al revistei “Lumea”. Și-a început expozeul în stilul propagandistic la modă. La un moment dat, este stânjenit de o doamnă laborantă. “Dumneata de ce mă oprești?” “Ca să vă rog să țineți microfonul cât mai aproape de buze”. După două sau trei minute, laboranta intervine din nou. “Acuma, ce mai vrei?” “Vorbiți prea încet și nu se aude”. Lectorul se adresează sălii. “Dumneavoastră mă auziți?” “Daaa!” “Poate dumnealor vă aud, dar nu se aude la mine”. “Dar dumneata ce faci acolo, după draperie?” “Vă înregistrez pe bandă de magnetofon”. “Ce faaaci? Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat nicăieri în țară”. Furios, și-a reluat discursul, dar pe o altă traiectorie, criticând lipsa generală de drepturi democratice din România comunistă. Rumoare în sală, îngrijorare în prezidiu. De acolo, coboară secretarul cu propaganda al Comitetului Județean de partid. “Vă rog să-mi dați mie microfonul!” și întinde mâna. Reacția domnului Ilie Șerbănescu: “Dacă-i pe așa, prefer să arunc mocrofonul”. Și l-a aruncat la picioarele profesoarelor din primul rând.
Când a apărut următorul număr al revistei “Lumea”, am constatat că a dispărut numele redactorului-șef adjunct Ilie Șerbănescu.
***
După Congresul al XIV-lea al P.C.R. (24 noiembrie 1989), profesorii de istorie din orașul Luduș au fost trimiși prin marile instituții și întreprinderi din oraș să le vorbească salariaților despre luminoasele perspective de viitor al României ca țară comunistă multilateral dezvoltată.
În contextul destrămării Uniunii Sovietice și a prăbușirii (fie și printr-o “revoluție de catifea”) regimurilor comuniste din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, a vorbi cu entuziasm despre perspective comuniste, ni se părea cu totul nepotrivit. În plus, Cuba lui Fidel Castro, Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen, Vietnamul lui Ho-Și Min și China lui Xiao-ping, modelele preferate ale lui Nicolae Ceaușescu și de la care ar fi putut spera sprijin moral și economic, erau la mii de kilometri depărtare.
Întemeiat pe asemenea considerente, la întâlnirea cu salariatele de la Filatura de in și cânepă, am lansat o provocare. “Comunismul este al celor săraci. Capitalismul este al celor bogați, al celor care știu da din coate. Dacă, în condițiile actuale internaționale, dumneavoastră ați fi intrebate ce regim preferați, ce ați răspunde?” Evident, provocarea le-a șocat. Preț de câteva minute au tăcut și am tăcut și eu. Eram convins că, în sinea lor, mă suspectau că aș fi un informator al securității. În sfârșit, o salariată, corpolentă, și-a înfipt mâna stângă în șold, iar pe cea dreaptă și-a îndreptat-o spre maistru și a grăit: “Eu vreau să trecem la capitalism. Din două motive. Întâi, că vreau să fiu și eu bogată, că îndrăzneală am deja. În al doilea, doresc din tot sufletul să scap de maistrul ăsta. E un nesuferit. Plan, plan și iar plan! Și-apoi, nu-mi dă voie să merg, în timpul programului, la chioșcul întreprinderii să îmi beau cafeaua”.
În luna mai 1990, Filatura din Luduș a intrat în faliment. Toate salariatele au devenit șomere.
***
AZI LA TIMIȘOARA, MÂINE ÎN TOATĂ ȚARA
Un ludușean, trăitor în municipiul Timișoara acum 32 se ani, își aduce aminte:
“În 20 decembrie 1989, mii de muncitori de la întreprinderile timișorene s-au adunat în Piața Victoriei, după ce trupele Securității și ale Ministerului Apărării Naționale au fost retrase în garnizoanele lor. Din balconul Operei și din piață s-a scandat: “Jos Ceaușescu!”. Cale de întoarcere nu mai era. Deviza “Azi în Timișoara, mâine în toată țara!” a învins devizele comuniste “La al XIV-lea Congres, Ceaușescu reales!” și “Partidul Comunist Român este forța călăuzitoare a poporului român!”
Și apoi, își spune off-ul: “În 1989, a fost victorioasă revoluție pentru libertate. Din păcate, acea revoluție împotriva unui regim ateu, nu a fost continuată de o revoluție pentru dreptate. A căzut dictatura lui Ceaușescu, dar în locul ei, comuniștii deghizați într-un negru dreptunghi au instaurat alte dictaturi. Eroii din 1989 au murit degeaba?”
***
21 decembrie 1989, cu ceva timp după ora 12, încărcați cu tot felul de pachete care urmau să fie dăruite copiilor membrilor de sindicat din învățământul ludușean de către Moș Gerilă, eu si profesorul Szekereș Kalaman ne întâlnim în fața Clubului Muncitoresc cu profesorul de fizică Ioan Pop. Vădit tulburat, ne avertizează: “E bai mare la București! La adunarea populară organizată de Ceaușescu, s-au auzit bubuituri, explozii, vuiet asurzitor, strigăte “Jos Ceaușescu!” și participanții au început să fugă”.
În 22 decembrie 1989, la ora 12.06, ludușenii, la fel ca toți românii care aveau televizor, au fost martorii unei scene de groază. Soții Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de activiștii Emil Bobu și Manea Mănescu, înghesuiți într-un elicopter, își iau zborul de pe acoperișul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Semn clar că dictatorul a pierdut puterea.
În ajunul Nașterii Domnului nostru Iisus
Hristos, 24 decembrie 1989, la brăduții împodobiți de mare sărbătoare, a revenit Moș Crăciun. Se zice că Moș Gerilă, învins, s-a întors în Siberia lui dragă, de unde a fost adus la noi odată cu tancurile sovietice.
***
Un alt ludușean, absolvent al Liceului Industrial din Luduș, recent lăsat la vatră după satisfacerea anilor de serviciu militar obligatoriu și proaspăt căsătorit, a plecat în mare grabă la București, după fuga lui Ceaușescu, să fie alături de camarazii săi în luptele cu teroriștii care asediau palatul Televiziunii Române. După cinci zile, fratele său, Cornel, l-a adus acasă într-un sicriu, transportat de o dubiță a Ministerului Apărării Naționale. Trupul său ciuruit de gloanțe se odihnește într-un mormânt de marmură albă, din Cimitirul Ortodox din Gheja, ridicat pe cheltuiala Guvernului român postdecembristă. De Ziua Eroilor și de Ziua Armatei Române, numele său este pomenit cu evlavie împreună cu toți eroii luptători pentru independența, unitatea și demnitatea națiunii române, pentru apărarea credinței strămoșești. Este vorba despre eroul Nicușor Man. Din păcate, chiar la liceul care l-a format ca om, încă nu s-a găsit o modalitate prin care memoria lui să fie celebrată.
***
Un cunoscut de-al meu, fost colonel de Miliție, înainte de anul 1990, acum pensionar și în vârstă de aproape 90 de ani, îmi tot repetă, în timpul întâlnirilor noastre întâmplâtoare: “România de astăzi nu mă reprezintă. Doresc din tot sufletul să mă mut în Republica Democratică Coreea de Nord. Îmi place politica viguroasă a actualului său președinte. Tratează de la egal la egal cu S.U.A., cea mai mare putere militară a lumii”.
MIRCEA GHEBOREAN
