Orice poveste poate avea un sâmbure de adevăr sau imaginație, mai mult sau mai puțin bogată. Povestea poate fi o realitate. Fiecare interpretează cum dorește; eu propun doar un subiect, o temă de dezbatere, nu pentru seniori, pentru că ei cunosc situația, au trăit-o, ci pentru cei care post revoluția i-a dăruit societății pentru a-și asuma decizii privind soarta acestui popor.
Ne-am văitat, ani și ani, de influența secerii și ciocanului, simboluri necurate, dar rupte din realitate, pentru că secera făcea agricultură, iar ciocanul făcea industrie.
Așa am dus-o ani de-a rândul cu greutăți mai mari sau mai mici, așa am rezistat presiunii secerii și a ciocanului, decenii și decenii, până când minți luminate, sau poate destinul, ne-a despărțit de povara acestor două obiecte pline de semnificații.
A fost rău; a fost foarte rău; a fost foarte greu; strămoșii nu mai pot să ne confirme, ei se odihnesc sub glie, închizând ochii, în speranța că vor veni americanii și ne vor salva de toate ezitările și de toate nehotărârile noastre păguboase.
Ei se odihnesc în lutul patriei, sau aiurea, pe unde au luptat, cu voie sau fără voie, dar au pierit cu gândul că și-au făcut datoria față de semeni, față de cei care vor veni.
Și au venit după ei alte generații, mai bine îmbrăcate și hrănite, dar tot sub sceptrul străin, sub sceptrul unor promisiuni niciodată onorate.
Îmi amintesc, fiind copil, cum mergeau carele încărcate cu saci de grâu și de porumb pentru a plăti datorii și obligații, îmi amintesc poveștile de seară, ale părinților și bunicilor, care lăcrimau, văzând munca lor îndreptându-se spre alte zări pentru a mulțumi stăpâni hapsâni și nesătui.
S-a pus la un moment dat stavilă, poporul a luat-o de jos, de la încălțăminte, îmbrăcăminte, până la o alimentație fără pelagră și intoxicații.
Sunt mândru că am secerat cu secera grâul plin de neghină, am mâncat pâinea asemănătoare indigoului, iar mălaiul scos din cuptor era hrană de bază, ca și acea cocă făcută pe plita sobei din încăpere.
Toate au trecut așa cum trece și timpul, fără a se mai întoarce. Am fost martorul unei societăți în care se primea o educație precară, o societate cu oameni fără carte, cu un vocabular redus, cu drumuri pline de noroi, case din pământ, cu lut în loc de podea, curți dărăpănate, cu garduri din nuiele care iarna erau folosite la foc, și multe altele pentru care ar trebui scrise tomuri întregi. Sunt povești reale.
Am trăit ocazia cumpărării manualelor școlare, am trăit ocazia pregătirii lecțiilor la lumina lumânării, apoi a lămpii cu petrol.
Au trecut, sunt amintiri, dar fac parte din viața noastră, a multora care încă mai putem recunoaște aceste realități trecute. Ele trebuie prezentate tineretului, pentru a cunoaște niște realități cu care părinții, bunicii și străbunicii lor s-au confruntat.
Viața nu stă pe loc, au venit ani în care fulgerător viața lor s-a schimbat.
În scurt timp, școala a devenit un obiectiv sigur, stabil, cu resurse aplecate pentru dezvoltarea viitoarei societăți, de la sate și de la orașe, cultura a prins rădăcini prin meritul deosebit al intelectualilor devotați unei cauze nobile.
Acestea sunt doar câteva din realizările secerei și ciocanului.
Mai mult, viața a prins alt contur, societatea prindea curaj, țara a devenit un adevărat șantier, mai ales după ce ne-am achitat cu vârf și îndesat datoriile față de mai marii lumii.
Am primit de la seceră și ciocan, cultul muncii, a muncii cinstite și corecte, am primit de la seceră și ciocan mândria recompensei efortului fizic și intelectual.
Poate mulți nu mai recunosc, sau nu-și mai amintesc de faptul că realizarea lor profesională s-a făcut într-o perioadă dominată de seceră și ciocan.
S-a terminat cu secera și ciocanul și au venit steluțele...
Încerc să judec cu mintea la purtător ce s-a întâmplat? Dosare nenumărate trecute prin comisii în care noi doar dădeam din cap aprobator, fără coloană vertebrală, fără acel minim sentiment de patriotism și acea dorință de mai bine pentru semenii noștri.
Nici tu școli, nici tu spitale, nici tu obiective culturale... și timpul trece, trece ca un șuvoi năprasnic.
Avem o democrație participativă de cea mai înaltă calitate, în care speculantul câștigă mai mult decât producătorul, și prin aplicarea dictonului biblic “nu întotdeauna cel care seamănă și culege”, vom urca pe trepte superioare în care omul nou are școală puțină și risc maxim.
Se pare că suntem un popor de speculanți, de intermediari, pentru că organele decidente lipsesc, astfel că de la morcov, țelină și țigări, pepeni, până la energie, totul e cu speculă, iar poporul înghite și rabdă. Economie de piață.
Acum șapte-opt decenii, rușii ne luau producția pe o perioadă nedeterminată, iar acum, tot mai mulți ne iau nu numai producția din pământ, ci și pământul, bogățiile subsolului, apele și pădurile, sub privirile îngăduitoare ale guvernelor de tot felul.
Un lucru e cert; cale de întoarcere nu există. Ceea ce putem face noi e găsirea unor conducători devotați țării, poporului din care fac parte, cu o responsabilitate izvorâtă din dorințele moșilor și strămoșilor noștri. E foarte greu să îi găsești într-o societate în care banul dezumanizează și determină politici și interese personale.
Ne lăudăm cu NATO și Uniunea Europeană și trăim din ce în ce mai rău, ne lăudăm cu democrația adevărată și vedem că se fură până și voturile ca simbol al democrației pentru care s-au făcut atâtea sacrificii.
Am trăit în două epoci diferite; e greu să pun pe cântar, pentru a nu-mi face dușmani. Fiecare etapă cu bune și rele, dar, parcă acum mai multe sunt rele decât bune, și nu e de ajuns că timpul nu iartă, generația viitoare are de înfruntat foarte multe încercări. Nu-i judec, dar aș avea alte așteptări; se mulțumesc cu puțin, vorbesc mult, reacționează ineficient, sunt apatici ca atitudine. Poate că e rezultatul globalizării unde nu e nevoie de lideri bătăioși, e nevoie de o masă amorfă care la comandă va mânca, va alerga, va țipa, va constata că are cine să se gândească pentru ea.
Așteptăm ca în curând să se nască copii cu mască pe față, căliți în frigul iernii în casă și toropiți de căldură vara, pe meleagurile țării.
Eu sunt produs al secerei, pentru că agricultura m-a hrănit, așa cum s-a putut, din ce a rămas după cote, dar cu ambiție și noroc, cu credință și dorință, mi-am realizat visul. După mine, sau în timpul meu, au venit și cei cu ciocanul, pe care noi, cei din educație, i-am pregătit, au plecat din satul natal, au înmulțit populația orășenească, au construit fabrici, uzine și apartamente, dar au avut și norocul concediilor anuale la munte sau la mare. A fost bucuria lor. Asta în timpul secerei și ciocanului.
Acum e mai bine, pentru unii, dar nu pentru toți, nu pentru cei mulți, deoarece apartenența la Uniunea Europeană presupune sacrificii, ascultare și supunere.
Părerea mea rămâne constantă; din seceră și ciocan am făcut steluțe, dar ne-a mai rămas poate în străfundul gândirii și mândriei naționale sentimentul sfânt că agricultura ne dă pâine, ne va salva oricând de la pieire, iar unde este pâine și mămăligă, viața va continua să existe.
Cred că ne trebuie mai mult curaj, mai multă inițiativă ca să redobândim sentimentul mândriei și patriotismului, sentimente pe care le-am abandonat de dragul unor promisiuni deșarte.
Poate că pandemia ne-a pus pe gânduri, nu ne-a împrăștiat, ci ne-a dat sentimentul solidarității și speranței că prin curaj, diplomație și pregătire ireproșabilă, profesională vom putea să determinăm destine și politici în favoarea nației noastre.
Senior prof. IOAN SĂCĂREA
