Oamenii plâng la un necaz sau la o bucurie, iar animalele plâng numai când sunt bătute, abandonate, chinuite de oameni. În sfârșit, a apărut și la noi o lege privind protecția animalelor domestice, o lege care condamnă cruzimea față de niște ființe care nu se pot apăra. Important este cine va respecta sau aplica această lege. Suntem oare pregătiți să-i respectăm prevederile, mai ales că ani îndelungați, românii n-au avut timp să observe cum plânge cățelul alungat din curte sau abandonat, vaca sau calul când pleacă la alt stăpân.
La un moment dat, în urmă cu 15 ani, a fost o ofensivă de depistare a unei boli contagioase la cai, denumită, din câte îmi amintesc, “Anemia Infecțioasă a calului”, i se mai zicea “SIDA cailor.” Veterinarii mergeau din sat în sat, căutau caii, recoltau probe de sânge, le trimiteau la laborator și în câteva zile, proprietarul trebuia să predea calul, fiind despăgubit la prețul pieței. Mii de cai au ajuns într-o localitate din sudul țării, de unde au fost expediați în Italia. Lacrimile cailor și jalea proprietarilor nu i-au impresionat pe veterinari. La fel s-au petrecut lucrurile și cu “Pesta Aviară”, când milioane de galițe au fost ucise în gospodăriile populației și în Complexele industriale de creștere a păsărilor. Culmea ironiei! În tot acest timp, România a importat cantități uriașe de carne de pasăre, pentru a astâmpăra foamea de proteină animală a românilor. Bătrânii din sate au fost obligați să uite de gustul papricașului de pui de casă. Au urmat apoi atacuri împotriva porcilor domestici și sălbatici pentru salvarea efectivelor de porcine din țară de o boală periculoasă, Pesta Porcină Africană. Și la acest capitol, românii s-au hrănit cu carne de porc din import. Uneori stau și mă gândesc, oare aceste scenarii nu au fost un atac la siguranța alimentară a României? Nu știu cine, procuror sau jurnaliști vor face lumină, vor dezlega misterele acestor scenarii, mai ales că încă nu s-a clarificat originea virusului care a îngenunchiat omenirea în ultimii doi ani! Iarăși și iarăși mă întreb oare ce blestem ne mai așteaptă în viitor, când se preconizează o criza alimentară globală, război și foamete. Revenind la cal, când Gheorghe s-a pensionat, devenind țăran din muncitor, într-o zi a văzut la marginea satului doi rromi care băteau cu cruzime un cal alb, slab, fiindcă nu reușea să tragă o căruță. S-a dus la rromi și s-a oferit să cumpere calul cu căruță. Le-a oferit prețul cerut și după ce a descărcat o parte din nisip, l-a dus acasă și l-a băgat în grajdul pustiu de ani de zile, de când cu colectivul, care i-a confiscat boii și calul din grajd. Au devenit prieteni și, timp de 15 ani, Gheorghe l-a îngrijit, l-a hrănit, l-a adăpat, țesălat, nu l-a bătut, așa cum nu a mai fost niciodată. I-a pus numele Puiu! Vorbea cu el în fiecare dimineață. În scurt timp, Puiu a devenit un cal de o frumusețe rară, puternic și blând. După 15 ani de prietenie, Gheorghe s-a îmbolnăvit și nu mai putea să îngrijească calul. Dimineața se chinuia să meargă până la grajd. Într-o zi, simțind că nu mai poate, a vândut calul unui cetățean din sat. Cu greu, Puiu a părăsit curtea. S-a oprit în poartă și l-a privit trist pe stăpânul care plângea în pragul casei, apoi a plecat cu noul stăpân. De câteva ori a venit la poartă, și-a pus capul peste gard și necheza, plângea în felul lui, Gheorghe ieșea în cârje și îi spunea ,,Du-te, mă, Puiu, că și eu mă duc, cât de curând”. Într-o dimineață, Gheorghe s-a stins din viață și la scurt timp după moartea lui a murit și calul, fiindcă nu mai avea pe cine să strige la poartă.
VASILE BOTA
