* “Lumea aceasta este explicația lui Dumnezeu, desfășurarea Lui. Omul este microcosmos «porvus mundus». Cunoașterea pleacă de la finit la infinit. Atotputernicia infinită și perfecțiunea lui Dumnezeu motivează timpul și spațiul infinit. Așadar, divinitatea este ființa extramundană, perfectă, atotștiutoare, omniprezentă, omnipotentă, creatoare, prezentă înlăuntrul creației, păstrătoarea creației, mișcătoare, desăvârșitoare din neliniștea interioară produsă de regret și libertate, distrugătoare, viață, moarte și nemurire, fericire si nefericire, pace și razboi, foame și săturare, iertătoare, bună, iubitoare, mântuitoare și pedepsitoare, infinită în timp și spațiu. Totul în ea și ea în totul, ca spirit ordonator și eficace, fără să se confunde cu acest tot, fiindcă este peste tot. Atât în simbolica păgână, cât și în cea creștină întâlnim: zeu, om, cosmos, cele două lumi și cele două părți ale omului: suflet și corp.”
Nicolaus Cusanus (1401-1464), cardinal, filosof, teolog, jurist, matematician, astronom, catolic german. Unul dintre primii susținători germani ai umanismului renascentist, el a adus contribuții spirituale și politice în istoria europeană. Un exemplu notabil în acest sens sunt scrierile sale mistice sau spirituale despre “ignoranța învățată”, precum și participarea sa la luptele pentru putere dintre Roma și statele germane ale Sfântului Imperiu German.
***
* “Orice lucru frumos, de orice fel ar fi, este frumos în sine, este desăvârșit în sine și lauda lui nu constituie o parte alcătuitoare a ființei lui. Lauda nu face un obiect nici mai bun, nici mai rău. Cele spuse se aplică în orice lucru, care în viața obișnuită se numește frumos, spre exemplu, la creațiunile naturii și ale artei. Ceea ce este frumos într-adevăr, n-are nevoie de nici o laudă, tot atât de puțin ca și legea, tot atât de puțin ca și adevărul, tot atât de puțin ca și bunăvoința, ca moralitatea. Cum s-ar putea ca lucrurile acestea să devină bune numai grație laudei, ori rele, numai în urma blamului? Oare smaraldul își pierde valoarea sa dacă nu este lăudat? și tot astfel, aurul, fildeșul, purpura, o liră, o spadă, o floare, un buchet?”
Marc Aureliu (121-180), politician, filosof stoic, scriitor, împărat roman din dinastia Antoninilor în perioada anilor 161-180.
***
* Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul și s-a făcut diavol și din lumină a devenit întuneric. De aceasta se numește slavă deșartă, îngâmfare, ipocrizie, aroganță, înfumurare, lăudăroșenie, nerușinare, ocară și altele, care toate sunt fiice ale mândriei.
Din mândrie se nasc două surori: îngâmfarea și nerușinerea. După Sfântul Nectarie al Eghinei îngâmfarea este cea mai rea dintre toate și pricina tuturor relelor dintre oameni. Aceasta duce la scandaluri, aceasta aduce dezbinările, provoacă schismele, răstoarnă așezămintele, tulbură pacea din lume, aduce lupte și războaie și toate nenorocirile dintre oameni.
Mândria naște nerușinarea, necredința, ura, mânia, disprețul, dușmănia, disprețuirea aproapelui, împietrirea inimii; pe când cel ce are “SMERENIE” scapă de toate acestea și le biruiește. Fericit este cel ce are smerenie, căci acela va moșteni pământul celor blânzi, adică a drepților ... căci cel ce se smerește pe sine se va înălța. Deci, cel ce are urechi de auzit să audă și să treacă la treaba cea plăcută lui Dumnezeu și oamenilor.
P.S. Matei cap. 7, vers. 1-2: “Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.”
Cu dragoste creștină, părintele Ilie
