Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Sânmărtinu de Câmpie, administrată de doar doi călugări, primește anual zeci de mii de pelerini și oferă o masă caldă celor ce participă duminica la Liturghie, iar acum va construi un așezământ pentru bătrânii cu pensii foarte mici, cum sunt cele de agricultori, care nu sunt primiți de alte aziluri din cauza veniturilor modeste pe care le au.
“Suntem doar doi oameni, dar avem o colaborare foarte bună cu credincioșii care vin aici și mi-s de mare ajutor. Vin, mă ajută să facem masă de obște și dăm la creștinii care vor să mănânce câte o caserolă cu sarmale, cu pâine, cu cozonac... La Sfânta Mărie, până la 10.000 de oameni primesc mâncare de la mănăstire și sigur că nu poți să faci asta dacă nu ai colaboratori și femei care să gătească. Ca să se construiască relațiile bune între oameni, ei trebuie să lucreze laolaltă. Eu le spun ce trebuie, cum trebuie, iar ele vin și fac. Mă ajută bărbați, mă ajută femei, mă mai ajută și copiii atunci când vindem obiecte bisericești, cărți. Deci așa se face, cu oameni și numai așa se poate construi o societate cu relații bune și trainice, cum zicem noi, o comunitate și comuniune. Comuniunea nu se construiește cu discursuri, nu s-a construit niciodată cu discursuri, e vorba de fapte. (...) Acum vreau să fac un azil de bătrâni care nu sunt primiți în alte aziluri. Nu vedeți că țăranii ăștia săraci ai noștri au pensiile de 900 de lei, cei care lucrau la colectiv? Cu 900 de lei poți să întreții un om, nu o lună, dar este altul care are mai mult și așa se formează o comunitate și o comuniune între ei. Noi, aici, facem de mâncare la oameni în toată duminica și la sărbători le dăm câte o masă. Am zis că dacă tot îmi aduc oamenii daruri, eu ce să fac cu ele?”, a declarat starețul Teodul Libeg.
Starețul spune că monahismul de acum nu se mai compară cu cel din secolele trecute, fiindcă acum călugărul vine automat în contact cu oamenii din afara mănăstirii.
“Suntem doi oameni aici, nu suntem mulți. Dar monahismul acum nu este cel din secolele primare și este un monahism misionar, adică face misiune între oameni. Atunci se închideau porțile mănăstirii, nu intra și nu ieșea nimeni zile întregi și săptămâni întregi și ani întregi și aveau viața lor interioară. Acum nu-i mai așa. Acum vii în contact cu fel de fel de oameni, biserica nu mai poate sta închisă, nu mai ai cum. Pentru că vedeți că și astăzi m-am dus încolo, încoace și am rezolvat unele lucruri. Atunci nu era nevoie, ei se gospodăreau în curtea mănăstirii cum puteau”, a arătat Teodul Libeg.
În fiecare an, în special la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, la mănăstirea din Sânmărtinu de Câmpie vin mii de pelerini, însă starețul spune că timpul, dacă este drămuit corect, ajunge și pentru rugăciune și pentru treburile administrative.
“Deci așa-i făcută rânduiala, în două ceasuri termini tot (...). Nimeni nu spune nu să pierzi tot timpul cu lucruri extra călugărești. În primul rând, călugărul trebuie să fie omul de rugăciune. Și apoi mai este ceva, mai este o treabă, că noi, la călugărie, la slujba de călugărie am zis așa: că dator este călugărul ca toată ziua să spună: «Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!». Când alegi fasole, când lucri ceva. Chiar când faci gestiunea nu poți, că acolo numeri banii, faci chitanțe, dar când ești la prășit sau la coasă, poți zice. Așa-i făcut timpul, noi nu mai suntem din perioada anilor '60 pentru că eu nu știu ce-i, dar oamenii de știință spun că s-a comprimat timpul, și atunci dacă nu te gospodărești, două ore fac asta, două ore fac alta, nu îți ajunge timpul. Eu nu îi înțeleg pe credincioșii noștri, toată ziua sunt pe Facebook sau pe telefon. Eu nu înțeleg! Deci dacă am o treabă, o fac, dar nu stau să pierd timpul. Le spun oamenilor că în timpul acela ai putea spune «Doamne Iisuse Hristoase» sau altă rugăciune și ai fi sfânt. Iar omul care nu se roagă se îndrăcește”, a spus starețul.
Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Sânmărtinu de Câmpie se află la circa patru kilometri de centrul comunei Râciu și are o istorie care se pierde în negura timpului.
Numele satului provine, după cum spune legenda, de la un călugăr pe nume Martin, care ar fi poposit aici în secolul IV și a construit un loc de rugăciune și o colibă pe malul Comlodului. Binele pe care l-a făcut acel călugăr Martin comunității a fost răsplătit de localnici, care au decis să numească Sânmărtin acea mică așezare.
În incinta mănăstirii - care cuprinde biserica nouă, un corp de chilii, arhondaric și câteva anexe gospodărești - se află și vechea bisericuță din lemn care poartă hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, a cărei vechime se pierde în negura timpului. Bisericuța are o fundație din piatră, pereți din bârne de brad, acoperiș din șindrilă și are o suprafață de 40 de metri pătrați.
Teodul Libeg ne-a condus în pridvorul din lemn al bisericii și ne-a arătat tabloul Maicii Domnului cu Pruncul de deasupra ușii, încadrat de un ștergar tradițional românesc.
Între icoanele pictate pe lemn de la intrare găsim un mic istoric al acestui lăcaș de cult din care aflăm că, deși nu există vreun document care să îi ateste anul construirii, vechimea acestuia s-ar putea deduce din însemnările făcute în urma vizitei unor călugări francezi care au dăruit mănăstirii Moaștele Sfântului episcop Martin de Tours, un martir din secolul IV.
Din acel istoric mai aflăm că satul a fost atestat documentar în anul 1305, iar biserica ar fi fost construită undeva la sfârșitul secolului XIII sau începutul secolului XIV, fiind ocrotită de către cnejii români Dan, Ioan, Pop, Ștefan și Mihai, atunci când autoritățile regești au dorit să o distrugă.
Starețul mănăstirii ne spune că această bisericuță a avut de suferit de-a lungul timpului, că a fost distrusă și a fost reconstruită în forma actuală undeva în perioada secolelor XV-XVI.
“Anumite dovezi istorice arată că în zonă a existat un loc de rugăciune imediat după răspândirea creștinismului în Transilvania și că din acest motiv, acest loc a fost denumit mănăstire încă din acele timpuri. (...) Masa altarului sau prestolul indică spre stilul creștinismului primitiv și are o configurație similară cu cele descoperite în zona Dobrogei,
care datează din secolele IV sau V. Iconostasul din lemn sculptat este placat cu icoane pictate pe lemn, care datează din secolele XVII-XVIII”, ne-a relatat starețul.
Din istoricul bisericii mai aflăm că există documente în care se menționează existența în acest sat a unei parohii încă înainte de anii 1500, că a fost desființată în 1782, însă în anii 1800 există din nou informații despre această mănăstire. În 1848, biserica a fost jefuită și a suferit distrugeri mari, reușindu-se salvarea a 10 icoane din secolele XVII-XVIII.
Există niște însemnări care arată că în 1902, biserica respectivă nu avea “viețuitori”, că ar fi fost pustie, că s-a restaurat în anul 1977, mănăstirea fiind reînființată în 1992. Alte însemnări spun însă că biserica din lemn ar fi fost adusă aici dintr-un sat de munte, a fost refăcută în anul 1660 și apoi restaurată în anul 1978, iar în perioada 1872 și până în 1990 a fost administrată de parohul din satul Sânmărtin.
După 1990, mănăstirea din Sânmărtinu de Câmpie a fost reînființată, sub conducerea ieromonahului Teodul Libeg, piatra de temelie a bisericii de piatră fiind pusă în 1994.
Până în anul 2003, după ridicarea noii biserici, slujbele au fost ținute în bisericuța mică de lemn.
“În biserica de jos era foarte greu să-mi desfășor activitatea liturgică, pentru faptul că nu aveam unde să spovedesc oamenii și trebuia să mă duc pe la morminte. Acum vin aici, în biserică, și spovedesc mai ușor. Îl am aici pe părinte, care e diacon, deci munca e împărțită și el își face treaba lui aici, în fața altarului, eu îmi fac treaba mea acolo, în altar. Am 50-100 de oameni în toată duminică care vin la spovedit, și vin de pe sate, de la Târgu Mureș, de la Cluj”, a declarat Teodul Libeg.
Cei care vin la Râciu pentru a merge la mănăstirea din satul Sânmărtinu de Câmpie sunt uimiți să afle că în această comună s-a născut cărturarul Gheorghe Șincai, unul dintre corifeii Școlii Ardelene, cel care a elaborat, alături de Samuil Micu, prima gramatică tipărită a limbii române, “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în 1780.
De numele lui Șincai se mai leagă înființarea a peste 300 de școli confesionale greco-catolice, lucrarea “Hronica românilor și a mai multor neamuri”, realizată cu câțiva ani înainte de a muri. De asemenea, în scopuri didactice a tradus și a elaborat manualele școlare de bază, cum sunt Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, în care a adaptat și a creat terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. (Agerpres)
