- “Pe unde au luat-o”?
- “Uite, pe aici, direct prin curtea asta”.
- “Și în final au ajuns la dumneavoastră în birou”?
- “Da!”, răspunse domnul mai în vârstă, ușor timorat, necrezând nici după atâta vreme că istoria s-a putut prăbuși atât de rapid.
- “Și ce v-a spus dictatorul când a intrat?”, reluă discuția reporterul.
- “În primul rând am rămas surprins pentru că nu m-așteptam ca el să vină aici, tocmai la mine-n birou”!
- L-ați mai văzut vreodată așa de aproape”?
- “Nu, niciodată!”, îngăimă puțin speriat bietul om intervievat cu tensiunea parcă a unei anchete. “Eu îl văzusem doar cu o zi înainte la televizor!”, bâigui omul mai mult ca pentru sine, ca și când n-ar fi vrut să fi fost nici măcar martor la evenimentul acela. Ce nu putea filma aparatul era frica, ce încă mai plutea în aer. Dar ea totuși se simțea cum parcă sufoca aerul din biroul vechi, cu mobila socialistă, care rămăsese intact, ca un martor neîntinat de trecerea timpului.
- “Dumneavoastră atunci erați pe postul de director, aici”?
- “Da!”, răspunse omul din ce în ce mai timorat.
- “Ce v-a spus dictatorul când a intrat pe ușă”?
- “Știu că era foarte nervos și mi-a spus să-i fac legătura cu primul secretar din Târgoviște”!
Undeva, în partea dreaptă a încăperii, camera de luat vederi descoperi o bătrânică, îmbrăcată modest, care stătea nemișcată, cu ființa parcă speriată de tot ce vedea.
- “Dumneavoastră, am înțeles că atunci îndeplineați funcția de secretară. Ce ați simțit când l-ați văzut prima oară pe dictator și pe odioasa lui soție?”, o atacă necruțător reporterul, părăsindu-l brusc pe domnul care fusese cândva director. “Ce ați simțit?”, reluă el întrebarea, împingându-i microfonul în față cu agresivitate. “Ce părere ați avut despre ei, despre dictator și odioasa lui soție? Cum vi s-au părut”?
Femeia rămase încă puțin în neclintirea ei plină de o frică tăcută, venită parcă din străfunduri de îndurare, după care răspunse:
- “Eu am văzut doi oameni speriați!”, începu ea cu șoaptă tremurândă. “El, mai ales, părea îmbătrânit și foarte speriat”!
- “Bine, bine!”, sări reporterul vădit nemulțumit de răspuns. “Dar nu v-a venit să-l strângeți de gât, după tot răul pe care l-a făcut acestei țări”?
Pentru o clipă parcă și aerul din vechiul birou se crispase. Bătrânica era surprinsă. O dată de întrebare și a doua oară pentru că venise de la un om tânăr.
- “Nu!”, răspunse ea șoptit într-un târziu.
- “Nu?”, se miră, uluit de răspuns, reporterul. “NU!”, a continuat ea cu sfială.
- “Eu Eu am simțit atunci să-l iau acasă, acasă la mine, să-i dau ceva de mâncare, dar mi-a fost jenă, că tot ce gătisem era de post”!
Din volumul “Omul liber”, autor DAN PURIC
