Trăim într-o societate care știe foarte bine să critice, să pedepsească și să nu treacă cu vederea greșelile celorlalți. În această societate, școala este privită de mulți ca o clădire cu clase, unde, în bănci, elevii stau și ascultă explicațiile profesorului așezat pe scaunul de la catedră și care, din când în când, dă lucrări de control.
Mulți din această societate, chiar prea mulți, uită că școala este o clădire în care sunt suflete, că școala este punctul central spre care vin și din care pleacă zilnic zeci, sute, poate mii de suflete: elevi - sufletele care urmează să fie modelate, cadre didactice - sufletele care ar trebui să modeleze suflete, personal auxiliar - sufletele care ajută -, părinți, bunici - sufletele care au dat naștere la suflete și care așteaptă ca sufletul adus la modelat să ajungă geniu. Omul a fost creat să fie sfânt și își dorește să fie geniu, trăgând de sine și forțând mâna celui de sus, cel care ne cheamă să fim onești și sinceri cu puterile și nevoile noastre. El ne învață că sursa fericirilor este înfruntarea imposibilului - așa cum apare el la prima vedere.
A fi profesor este oare o meserie ca oricare alta? Nu! Și aceasta pentru că un profesor nu lucrează cu lemn, metal, materiale de construcții, textile, el lucrează cu suflete! A fi dascăl este cu mult mai mult, este o vocație, un dar care se așează frumos pe calitățile umane ale unei persoane, înseamnă a fi empatic, cald, bun, generos, întotdeauna pregătit cu o vorbă bună și cu întrebarea “Cu ce te pot ajuta?”, la purtător.
“Meseria de profesor este o mare și frumoasă profesiune care nu seamănă cu nicio alta, o meserie care nu se părăsește seara, odată cu hainele de lucru. O meserie aspră și plăcută, umilă și mândră, exigentă și liberă, o meserie în care mediocritatea nu este permisă, unde pregătirea excepțională este abia satisfăcătoare, o meserie care epuizează și înviorează, ingrată și plină de farmec.”, scria autorul Mizerabililor - Victor Hugo.
“Omul trebuie format dacă vrea să devină om.” - spunea Comenius -, și tot el spunea că “Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.” Da, educația ne deosebește, dar recunoaște cineva că nu este educat? Fiecare privește educația din punctul lui de vedere: se crede educat și cel care își aruncă biletul de tramvai în coșul de gunoi, dar și cel care îl aruncă pe jos, se crede educat și cel care bea bere în locul amenajat pentru a bea bere, dar și cel care bea bere în public și apoi aruncă sticla pe jos, se crede educat și cel care vorbește decent, dar și cel care înjură...
Aici, oamenii de știință au multe de asumat, multe de învățat, multe de înțeles. După un curs de formare de 2-3 săptămâni, poți să-ți iei un certificat care îți dă dreptul să fii formator de opinie. Și dacă ne gândim că în anii pitagorieni învățai să taci 2-3 ani, aici după 2-3 săptămâni devii un foarte bun vorbitor în care îi înveți pe alții nu ceea ce știi, nu ceea ce ai experimentat, ci cuvinte frumoase care, pe undeva, duc oamenii în derizoriu.
Azi, lupta dintre bine și rău, între lumină și întuneric e mai mare ca oricând. Fiecare înțelege cum poate și cât poate. Nu doresc excluderea unor oameni, dar o mică decență, o minimă smerenie ar trebui să o avem fiecare; smerenie înseamnând aici să-ți știi locul tău.
Ne interesează diplomele, ne interesează gradele, dar la timpul lor, adică la posedarea cunoștințelor teoretice și practice pentru a le merita, la cunoașterea legăturilor dintre teorie și practică și dintre practică și teorie. Forța cuvântului constă în identificarea cuvântului cu fapta! De prea multe ori confundăm opinia cu adevărul! Să-ți faci profesionist treaba e un act de smerenie.
Fiecare dintre noi plecăm în viață cu înțelepciunea din casa părintescă - cu subliniere sau cu ghilimele. Școala este chemată să continue această înțelepciune părintescă, sau să o schimbe, dacă se mai poate, acolo unde înainte am spus că e nevoie de ghilimele. Am spus “dacă se mai poate” pentru că sunt cazuri când concepțiile despre viață ale elevilor și părinților sunt diametral opuse de cele ale școlii. Si atunci ce e de făcut?
,,Educația nu este răspunsul la întrebare. Educația este calea spre răspunsul la toate întrebările”, spunea William Allin. Dar cine trebuie să facă această educație?: familia, școala, biserica, cu toții, în orice loc și în orice situație...
Am spus toate acestea pentru că ideea centrării învățământului pe elev și trecerea profesorului pe un plan secundar, mie mi se pare exagerată. Cei mai buni profesori sunt cei care te învață încotro să te uiți, dar nu îți spun și ce să vezi. Legile lui Spiru Haret - trei la număr - au făcut din profesori apostoli, un lucru extraordinar! De ce vrem să le luăm apostolatul? Fără apostoli, creștinismul nu ar fi existat!
Și mai este ceva esențial: cu o floare nu se face primăvară. E nevoie de multe buchete! Așa și aici, nu un singur profesor-floare rezolvă problemele dificile - deși profesorul-floare este foarte important -, ci e nevoie de un buchet mare, câteodată de toate florile din curtea școlii și chiar ale inspectoratului și ministerului...
Vă îndemn să fiți, pentru elevii voștrii, profesorii pe care ați dorit să îi aveți atunci când erați elevi, iar pentru profesorii voștrii, elevii pe care doriți să îi aveți! “Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă ce poți face tu pentru ea” - spunea poetul și filosoful libanez de geniu Khalil Gibran (citat atribuit de mulți președintelui J.F. Kennedy).
Prezentați discipolilor voștri partea umană și practică a disciplinei pe care o predați, accesibilă, pe înțelesul lor! Fiți buni în ceea ce faceți! Fiți cei mai buni! Fiți puternici și deschiși spre nou!
Nici o materie din planul de învățământ nu schimbă lumea în mod direct. Dar la fiecare materie se poate prezenta acea față a lumii care îi poate schimba pe oameni. Lor le va reveni apoi misiunea de a schimba lumea în bine!
