După ce spectacolul “Villa Dolorosa” de Rebekka Kricheldorf, pus în scenă la Sala Mare în 2020, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol, reputatul regizor Theodor-Cristian Popescu revine la Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania “Liviu Rebreanu” cu o nouă producție, de această dată programată la Sala Mică. Piesa “Neliniște” de Ivan Vîrîpaev va beneficia de viziunea mereu proaspătă și neconvențională cu care Theodor-Cristian Popescu și-a obișnuit publicul.
Dramaturg complex și implicat în adâncimile sociale și psihologice ale omului contemporan, Ivan Vîrîpaev propune o poveste foarte actuală, în care vom regăsi ecourile știrilor de ultimă oră, dar și pe cele ale unor evenimente istorice mai îndepărtate, pe care trecerea timpului nu a reușit decât să le acutizeze.
Din distribuția spectacolului fac parte Elena Purea, Alex Stoicescu, Liviu Pancu, Laura Mihalache, Andi Gherghe și Florin Piersic Jr. (voce).
Scenografia e realizată de Velica Panduru, lighting design-ul e conceput de Cristian Niculescu, sound design-ul îi aparține lui Andrei Raicu, iar asistentă de scenografie este Sabina Reus.
Theodor-Cristian Popescu ne-a povestit pe scurt despre noua aventură teatrală care va provoca publicul la reflecție și introspecție așa cum ar trebui să o facă orice spectacol de teatru adevărat.
Într-o perioadă în care climatul în România e din ce în ce mai dominat de anxietate, stres și nemulțumiri, care crezi că va fi reacția publicului la un titlu precum “Neliniște”? Nu crezi că ar putea fi contrariat?
Theodor-Cristian Popescu: Nu cred. În primul rând, mie mi se pare un titlu bun. Pe mine m-ar atrage ceva numit “Neliniște”, fie că ar fi un roman, fie că ar fi un film sau un spectacol de teatru. De fapt, e un spectacol despre adevăr, despre ce ne mișcă în viață pe noi ca oameni, dacă putem să ne permitem să ne gândim cu adevărat la lucrurile importante din viața noastră sau dacă, de fapt, practicăm un joc social în care lucrurile importante sunt ascunse sub o serie de măști și de reguli ale jocului care duc la obținerea de bani sau de alte recompense materiale, dar în care ne îndepărtăm tot mai mult de esența noastră. De fapt, e vorba de un fel de neliniște care chestionează resorturile existenței, resorturile vieții.
Despre adevăr ca dimensiune poetică
Până la urmă, piesa vorbește foarte mult și despre jocuri de aparențe, inclusiv despre manipulare și încercarea de a se impune un anumit tip de adevăr care e convenabil într-o anumită situație. Crezi că prin acest spectacol ai mai avea libertatea de a expune adevărul dezgolit? Există așa ceva?
T-C.P.: Pentru mine, asta e motivația pentru care fac spectacolul. Cred că prin el pot să mai spun lucruri care sunt greu de spus altfel. După cum vedem, există o serie întreagă de condiționări în acordarea unor premii. Piesa are ca personaj principal o scriitoare - Ula Richter - care se decide, scriind un roman, să foreze în lucrurile complet incorecte politic, complet dezaprobate de valorile prezentului, mergând pe fir în lucrurile mult mai primitive, mult mai violente din noi. Asta îmi dă și mie pretextul, ca artist, să investighez dacă mai putem vorbi despre lucruri sau totul e o convenție. Chiar zilele astea circulau diferite liste cu Premiul Nobel. În piesă, Ula e o scriitoare care ar fi pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură, dar pentru că a scris lucruri neconvenabile anumitor cercuri de interese, a fost scoasă de pe această listă. Toată piesa e un lung interviu care i se ia ei. Or, exact asta citeam zilele astea când priveam lista scurtă a unor case de pariuri literare: se zicea că acest scriitor ar avea șanse pentru că e femeie și susține valorile feminismului, acest scriitor ar avea șanse pentru că scrie anticolonialist, acest scriitor ar avea șanse pentru că vine dintr-o zonă în care nu s-au mai primit premii etc. Numai lucruri care n-au nimic de-a face cu investigarea a ceva resimțit ca fiind adevărat despre viață, care ar trebui să fie - cu o formulă a lui Milan Kundera care mie mi se pare frumoasă - elucidarea existenței. Adică, dacă un scriitor se ocupă cu elucidarea existenței, nu trebuie premiat fiindcă vine din nu știu ce zonă sau că are nu știu ce orientare sexuală. Dar lucurile astea sunt foarte prezente acum. Sigur, piesa vorbește despre mult mai mult decât atât, dar vorbește de fapt spărgând această crustă. O dată ce-o dai la o parte, te întrebi: mai avem noi măcar capacitatea sau dorința de a ne vedea așa cum suntem?
Din punct de vedere regizoral, care e principala ta miză cu acest text?
T-C.P.: Citirea mea o să investigheze, de fapt, natura poeticului. Miza mea ca artist va fi aici să descopăr în ce măsură arta mai poate încapsula adevăr în dimensiunea ei poetică, nu în dimensiunea ei socio-politico-ideologică. Atunci, lectura pe care o fac acestei piese urmărește această întrebare: intrând în zonele poetice, în zonele exprimabile numai printr-o serie de impulsuri greu de explicat, de fapt ne apropiem de adevăr, de ceva ce e în spatele acțiunilor noastre, mult dincolo de convențiile istorice ale momentului sau e un lucru de care omenirea poate că se îndepărtează acum că se confruntă cu limitele ei, când își dorește o simbioză cu inteligența artificială etc. Ne îndepărtăm de aceste condiționări vechi, tribale, primitive, în care ADN-ul nostru e același cu 99% din ființele de pe planeta asta și devenim altceva? Sau, de fapt, noi suntem ăia și ne tot chinuim să fim în contact cu cosmosul așa cum putem?
Premiera spectacolului va avea loc în 14 noiembrie, de la ora 19.30, la Sala Mică, iar următoarele reprezentații vor avea loc în 15 și 25 noiembrie.
Andrei Vornicu
