Genetic, niciodată. Emoțional, te mai agăți de câte ceva. Nu mă refer nici la cetățenie sau la ștergerea totală a amintirilor de natură națională. La tradițiile care ți-au bucurat copilăria și adolescența, la poveștile “din bătrâni” spuse de bunicii tăi, ci de momentul când realizezi, cu o tristă ușurare și o ușoară vinovăție, că nu îți mai dorești să te întorci “acasă” decât pentru două săptămâni. Că, găsindu-ți un loc de muncă în străinătate, ai dat de gustul unei vieți cât de cât decente, că visurile tale, chiar dacă nu toate, tind să se împlinească, că grija zilei de mâine, chiar dacă există, nu mai e atât de acută și, nu o dată, ți-ai permis să zâmbești. Știi ce ai lăsat în urmă, știi că mama ta, când îți răspunde la telefon și îi spui că ai reușit să plătești mașina și chiria și mai ai bănuți pentru cele necesare până la salariul următor, se bucură pentru tine, te felicită, dar tu știi că o face cu lacrimi în ochi și pe obraz, de dorul tău. E din ce în ce mai greu să fii român la tine în țară.
Nu fac propagandă Occidentului, nu încurajez pe nimeni să plece, nu cred în câini cu colaci în coadă și nici nu spun că e o soluție sigură pentru o viață împlinită, dar, din păcate, e o opțiune îmbrățișată de foarte mulți români.
Știu că sunt opinii pro și contra, știu că există, totuși, dorul, un cuvânt care nu poate fi tradus, dar acea puțină liniște pe care o câștigi, cu trudă, zi de zi, într-o țară care mereu te va considera un străin, deși valoarea ta și a muncii tale este mai mare, te ajută să inihibi dorul, să îți regândești prioritățile, implicit și sentimentele.
Când ai ajuns să simți că acasă este acolo unde se pune preț pe valoarea ta ca individ, unde ceea ce poți face pentru societate este răsplătit la o valoare justă, unde viața ta prinde formă și culoare, e momentul când începi să renunți la a mai fi român.
Nu-ți schimbi nici numele, tradițiile românești se vor perpetua la tine în casă, pe copiii tăi i-ai învățat să spună “Tatăl nostru”, colinzile tradiționale răsună de Crăciun în casa ta, dar ceva în tine a murit în fiecare zi câte puțin, pe măsură ce tu, practic, reușeai să privești mai departe de ziua de mâine, să speri, să râzi, să te bucuri și să te odihnești după o zi de muncă grea, dar apreciată.
Viața în afara granițelor nu e ușoară, e mai responsabilă și uneori mai solicitantă. Începând cu învățarea limbi țării, cu acceptarea regulilor societății, a legilor etc., toate acestea fiind un hop considerabil. Odată trecut, apare și asumarea faptului că tu ai ales să fii acolo, iar pe măsură ce viața ta intră în modul firesc de derulare din acea societate, totul se clarifică.
Totuși, nu ar trebui să fie așa. Nu ar trebui să ne dezrădăcinăm pentru a avea o viață. Așa cum am mai spus e o diferență între a fi în viață și a avea o viață. Fără a vă da explicațiile necesare și chiar plictisitoare de natură financiară, pe care le simțim și le trăim cu toții, nu cred că mărirea salariilor este soluția. Asta e rana care se vede la suprafață, problema reală este mult mai adâncă și mult mai extinsă. E ca un cancer ascuns care iese la suprafață cu o mică rană pe care noi o tratăm cu unguent cu antibiotice sau cu praf de sulfamidă în speranța că dispare.
România este compromisă, arendată, vândută, curând România nu va mai putea fi casă, cămin sau, poate, nu va mai avea pentru cine. Demnitatea omului a fost ștearsă, dorințele înăbușite. România este ca un bolnav în comă, susținut doar de aparate respiratorii ale politicii și de oxigenul primit de la UE. Oricum, saturația de oxigen a României a trecut de punctul critic, este în cădere liberă și probabil va urma un stop respirator. Toți respirăm greu și șuierător.
Ideea e că oricât unguent cu antibiotic am cumpăra din salariile mărite, oricât oxigen ne va pompa UE acum, sub formă de împrumut, daune ireversibile există deja. Cred că e doar o chestiune de timp până când cineva va închide aparatul de susținere în viață a României.
Renunțarea la a mai fi român doare. Dar viața dusă decent, o viață demnă, cu mici bucurii de fiecare zi, cu mai multe zâmbete, o viață modestă, dar frumoasă, vindecă, chiar dacă asta înseamnă să redefinești unde înseamnă “acasă”.
Ce păcat că mulți dintre noi am simțit, repet, cu tristețe și puțină vinovăție, că acasă e acolo unde ți-e bine, și din păcate, nu e România.
Antonela Dumitrache
