Adesea se spune ca, daca vrei
sa cunosti un om, daca el este bun
ori rau, cel mai nimerit mod de a
afla aceste lucruri este sa ii dai o
functie, sa-l faci sef! In momentul
in care un om ajunge intr-un post
de conducere, implicit, devine ins
decizional (ei, nu chiar in toate
cazurile), se simte un fel de stapan
si isi prezinta, volens-nolens,
adevarata fata.
Daca cel care a fost investit in
functie este un om bun, el nu
poate sa nu fie atent la
doleantele, aspiratiile, durerile
celor din jur. Sigur, el nu se va
schimba prea mult, va incerca insa
sa rezolve problemele tuturor, asta
doar in situatia in care lasa la o
parte... familiarismele. Dar, oare,
poate face asa ceva? Sefu, deci
omul ajuns ceva mai sus, va uita de
unde a pornit? Functia il schimba pe
om, precum vremurile! Adica, vorba
aceea, vremurile s-au schimbat, insa
oamenii (boierii) au ramas aceiasi.
Sefu nu trebuie sa uite ca lucreaza
cu oamenii, ca acestia au si ei
sentimente, iar el nu este
atotstapanitorul! Subalternii musai
sa fie colegi cu seful lor, nu sclavii
lui. Atunci cand ma raportez la
colegialitate, termenul il inteleg, il
percep in adevaratul lui sens,
nicidecum la prietenie. Altfel spus,
fiecare are putinta sa-si cunoasca
clar pozitia� sa nu-si uite "locul�.
Sa existe respect reciproc. Cand
respecti munca celuilalt, nu poti
sa-l ignorezi, sa-l injosesti, nu poti
sa-l tratezi intr-un mod urat. Gand
subalternii au opinii, sunt
sanctionati intr-un fel sau altul.
Acest tip de sef isi urmareste
subalternii, chiar daca este nevoit
sa apeleze la metode meschine:
"Ce-a zis cutare, ce a facut
cutarica?� Cum adica sa nu ai
opinii, de ce oare doar cu
bocancul in fata se poate conduce?
Intrebari retorice. Dar sunt
ele, cu adevarat, retorice? Si
tacerea este un raspuns.
