„Nu știu alții cum sunt (scrie Ion Creangă - 1837-1889 - în „Amintiri din copilărie"), dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel (….), parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!"
„Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede, ca cristalul, în care se oglindește, cu mâhnire, Cetatea Neamțului, de atâtea veacuri".
Emoționante, tulburătoare întoarceri în memorie spre satul, timpul și anii copilăriei!
Asupra datei nașterii, la Humulești, a lui Nică al lui Petre Ciubotariul, și azi plutește incertitudinea. Chiar George Călinescu, în a sa monumentală „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent", spunea: „În jurul datei nașterii lui Creangă sunt mai multe îndoieli". Însă data de 1 martie 1837, în urma „unui certificat făcut, cu martori", a fost cea aleasă „de Creangă însuși".
Școala o începe, în 1847, cu bădița Vasile al Iloaei, dascălul de la biserica Sf. Nicolae de sub deal, într-o chilie din poarta bisericii. După ce bădița Vasile a fost „luat de oaste cu arcanul", urmează dascălul Iordache, cam dedat la „darul beției". Ar fi fost, probabil, motivul ca bunicul matern - David Creangă - să-l ducă la Broșteni, în gazdă la Irinuca, cea cu caprele râioase, de la care „împrumută boala", urmând „tratamentul cu dohot de mesteacăn" la bunica din Pipirig.
Abandonând școala, Nică devine acel Ion Torcălău, adică torcător de lână pe la șezători, spre deliciul sătenilor, și „scăldător prin știoalnele satului". În 1853 devine elev în clasa a III-a la Școala Domnească din Târgu-Neamț, avându-l profesor pe șugubățul Isaiia Duhu, urmând ca, în toamna anului 1854, ambițioasa Smaranda, mama lui, să-l trimită la „școala de popi" din Fălticeni, unde, pentru prima oară, se înscrie cu numele de Ion Creangă, după numele bunicului David Creangă, din Pipirig, în loc de Ion Ștefănescu. „Sună mai bine!" - zicea el. Școala de catiheți din Fălticeni desființându-se, ajunge la Seminarul Teologic din Socola, fiind hirotonit diacon, apoi dascăl, la Biserica Sf. Treime.
Căsătorit, se află într-un permanent conflict cu popa-socrul, dar și cu superiorii lui. Merge la teatru, împreună cu alți preoți, așa că este pedepsit cu mustrare. Trage cu pușca spre ciorile de pe turlele mănăstirii Goliei. Este denunțat, așa că, pentru că și-a părăsit nevasta, trage cu pușca și își taie și părul, ca un mirean, intră, din nou, în vizorul ierarhilor lui. Așa că este suspendat, de către mitropolit. Adică-i exclus, definitiv, din rândurile clerului.
Se înscrie, în 1864, la Institutul Pedagogic, acea Școală Preparandală de la Trei Ierarhi, sub direcția lui Titu Maiorescu, după doi ani absolvind „întâiul la examen". Devine suplinitor, apoi institutor la Trei Ierarhi. Numai că, în anul 1872, este dat afară și din învățământ. Așa că deschide un debit de tutun. Cumpără bojdeuca din Țicău, unde, alături de țiitoarea Tinca, are și 13 pisici, trăind, cum se exprima, într-o „îmbuibeală proverbială", în postura unui real Flămânzilă: mănâncă o oală de găluște, cu bucăți de slănină, o găină friptă, pe „țigle de lemn", cu mujdei de usturoi, o strachină de plăcinte moldovenești, apoi urmează „o cofiță de vin cu apă"!
Titu Maiorescu îl readuce în învățământ, la Școala primară din Păcurari.
Frecventează întâlnirile literare de la „Junimea", unde „orice scoate din gură stârnește râsul!", fiind o figură populară, care devine un adevărat spectacol, unde-l întâlnește pe Mihai Eminescu, revizor școlar, viitor cel mai bun prieten al lui, care vede, în Ion Creangă, „geniul poporului român". Eminescu îl vizitează des la bojdeuca din Țicău, în trainica lor prietenie, încât „Nimeni nu-l mai vedea pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu!".
Creangă se îmbolnăvește de epilepsie și moare în ultima zi a anului, la 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral, la câteva luni după moartea celui mai bun prieten al lui - Mihai Eminescu, fiind înmormântat în cimitirul „Eternitatea" din Iași.
A lăsat în urma lui: „Amintiri din copilărie", scrisă în ultimii ani de viață, „partea cea mai personală a operei lui Creangă", elogiu adus copilăriei, satului natal, „evocare a copilăriei copilului universal" - cum spunea G. Călinescu, dându-i reputația de mare prozator, prin „fraza meșteșugită", prin „vivacitatea narațiunii, sinceritatea trăirii și puterea de expresie". Urmează, între 1875-1880, poveștile „Capra cu trei iezi", „Dănilă Pepeleac", „Fata babei și fata moșneagului", „Făt Frumos, fiul iepei", „Povestea lui Harap Alb", „Ivan Turbincă", „Povestea lui Ionică cel prost", „Povestea lui Stan Pățitul", „Povestea porcului", „Povestea unui om leneș", „Punguța cu doi bani", „Soacra cu trei nurori"; nuvelele: „Moș Nichifor Coțcariul", „Popa Duhul"; povestirile: „Acul și barosul", „Cinci pâini", „Inul și cămeșa", „Ion Roată și Cuza Vodă", „Moș Ion Roată și Unirea", „Păcală", „Prostia omenească", „Ursul păcălit de vulpe"; scrisorile către familie și cele către prieteni (Mihai Eminescu, Vasile Conta, Alexandru I. Cuza, Nicoale Gane, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici).
Ce caracterizează opera lui, acum la cei 180 de ani de la naștere? Acea limbă aparte, lexicul dialectal și farmecul povestirii, prin acel „adaos de frumusețe" în reprezentarea vieții țărănești moldovene. O limbă a povestitorului sfătos, „cu valoare documentară", a unor întâmplări tipice, în care până și „Dumnezeu și Sfântul Petre vorbesc ca prin Humulești", în acea vorbire țărănească, transcrisă întocmai", aduse în scrisul lui, prin vocabularul țărănesc, „dar mai cu seamă, prin proverbe și zicători". O tradiție orală, transpusă în literatură, printr-o „nemaipomenită memorie".
Povestitor genial, Creangă „a excelat prin oralitate, prin istețime", prin temele istorice ale unor basme și povestiri, prin umorul, ironia firii, jocurile de cuvinte, prin „timbrul specific, singular, inconfundabil, de profundă originalitate".
Ion Creangă a fost și un învățător cu chemare, cu vocație, un bun autor de manuale școlare, pentru învățământul primar.
„În Ion Creangă - spunea Pompiliu Constantinescu - vedem astăzi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală…"
„Ia, am fost și eu, în lumea asta - scria, cu fina-i ironie Ion Creangă -, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care, nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și, nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac, așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!".
Bogat, într-adevăr, n-a fost! Dar ce povestitor fără seamăn! Ce scriitor!
