Marele rol istoric al lui Mihai a fost sintetizat, la mai bine de 150 de ani de când regele ungar Sigismund de Luxemburg își propunea “stârpirea din rădăcină a întregului neam românesc” (la Conciliul de la Lucca), de Gheorghe Brancovici (baron în regatul Ungariei): “Domnul Mihaiu (...) au lățit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măria Sa câte trei țări, adică Ardealul, Moldova și țara muntenească”. O putere care, dându-ne “aripi” în a-i reface proiectul la 1918, ne-a redat demnitatea națională și ne obligă astăzi, parcă mai mult ca oricând, să nu uităm cum stăpânitorii privilegiați ai Ardealului ne-au oprit 6 secole să avem o elită conducătoare, au considerat că este nepotrivit ca niște “români nemernici să domnească peste o națiune atât de nobilă” (cum afirma comandantul armatei maghiare, Moise Szekely), au rămas șocați de venirea lui Mihai Viteazul peste ei (italianul P. Giorgi va consemna că Mihai “nu se încredea în unguri”), au fost ostili când Mihai i-a ridicat în diverse dregătorii pe românii orodocși (Ungaria oprise prin legi, încă din secolul XIII, accesul “schismaticilor” - ortodocși - la ocuparea funcțiilor publice) etc.
Măsurile luate de Mihai în favoarea românilor ardeleni, în calitatea sa de “domn, din mila lui Dumnezeu, în toată Țara Ardealului”, au fost multe și s-au luat în contextul convocării de către el a 4 Diete (două la Alba Iulia și câte una la Brașov și Sebeș): membrii Dietelor l-au recunoscut pe Mihai ca guvernator imperial, satele ungurești și săsești au fost obligate să dea satelor românești pășunat liber, preoții români erau scutiți de orice robotă ortodocșii ardeleni aveau să fie conduși (cu intenția ca religia noastră să fie inclusă în rândul religio recepta) de Ioan de la Prislop (arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului și Maramureșului), s-au ctitorit biserici ortodoxe (la Alba Iulia, Scheii Brașovului, Ocna Sibiului), au fost aduși în Ardeal ierarhi și preoți din Țara Românească etc. Bineînțeles că, așa cum era de așteptat, nobilii maghiari din Ardeal s-au opus cât au putut și, în Dietele organizate “în paralel” la Leț și Cluj, s-au pronunțat pentru prinderea și uciderea adepților lui Mihai (inclusiv pe secui, aliații lui Mihai) și pentru ca împăratul de la Viena să guverneze Ardealul prin principi aleși de Dietă din neamul unguresc...
În concluzie, înțelegând că rolul lui Mihai Viteazul a fost colosal în formarea mentalității colective care a generat Marea Unire a Românilor din 1918, nu aș vrea să zăbovim spre aceia care nu i-au înțeles nici caracterul, nici semnificația faptelor (ungurii l-au numit: “cel mai spurcat tiran”, “adevăratul Nero”, “tâlhar mizerabil”, “valah murdar”, “animal” etc), ci spre acei străini care, cu anvergura lor intelectuală, l-au elogiat pe Mihai Viteazul astfel: “Achile românesc” (istoricul german Engel), “Wallenstein, eroul tragic al Boemiei” (istoricul ceh J. Maèurk), “Hannibal” (istoricul ungur S. Szamosközy), “uriaș între pitici” (scriitorul german Teutschlaender), “nu era cu nimic mai prejos decât Basta, iar în multe altele... îl întrecea pe Basta” J. Bissel etc... Trupul lui Mihai Viteazul este îngropat în Ardeal, la Câmpia Turzii, iar capul său (tăiat în ziua uciderii) se află într-o raclă în Muntenia, la Mănăstirea Dealu, din comuna Aninoasa, de lângă Târgoviște...
Eroul bătăliilor de la Călugăreni (1595), de la Sibiu (1599) și de la Hotin (1600), este cinstit de credincioși și patrioți, pentru că și-a pus viața în a-i ocroti pe români de silniciile turcilor și maghiarilor, ca simbol al martirilor Ortodoxiei și prim-întregitor al unității Neamului Românesc.
Prof. Costel Neacșu
