O lungă perioadă din viaţa mea, „pensie" era mai degrabă o noţiune abstractă, ale cărei sensuri nu le înţelegeam, totul reducându-se la aspectul lexical. Şi „pensie" face parte din vocabularul limbii române şi mi se părea, ca la un capăt de lume, momentul în care o să am percepţia dimensiunilor profunde ale acestui concept.
„Pensie" e un termen pe care fiecare îl traduce iniţial în dimensiunea pecuniară!? Cât voi avea pensie, o întrebare de început, care se încarcă de frenezie, teamă, speranţă. Ar fi poate foarte simplu dacă am reduce totul la bani.
Semnificaţiile profunde ale cuvântului „pensie" sunt dincolo de partea financiară. Înainte de toate e o vârstă pe care trebuie să conştientizezi că o ai, că treci dintr-un capitol al vieţii în altul, unul în care se poate schimba totul.
Pentru unii, pensionarea poate fi privită ca o condamnare - „nu mai are nimeni nevoie de mine, sunt pus deoparte, sunt expirat, am ajuns la capătul termenului de garanţie". Pentru alţii, pensionarea e un moment de renaştere, de tentativă de recuperare a ceea ce nu s-a putut face înainte, când „criza de timp" era privită ca o ghilotină. „Acum voi avea tot timpul din lume", vor spune aceşti optimişti, aproape uitând că bătrâneţea vine cu ale ei, că poate fi şi urâtă.
Părintele preot Gheorghe Nicolae Şincan e acum într-un astfel de moment de cumpănă a vieţii - luna nouă, cea care începe la 1 aprilie, şi nu e vreo păcăleală, îl va găsi într-o nouă condiţie, cea pe care o numim ironic-amar, de tânăr pensionar, aproape o contradicţie într-o proiecţie temporală. Adică, cum să fii şi tânăr şi pensionar?
Ştiu, îl cunosc foarte bine pe pr. Gheorghe Nicolae Şincan - 1 aprilie nu va fi o închidere, ci o deschidere de orizonturi. Va mai sta, în nopţi de veghe, să se sfătuiască cu preuteasa sa, Maria, care i-a lăsat lui toate grijile. Va găsi mereu răgaz ca bunicul din el să fie la înălţimea aşteptărilor.
Dar va fi şi cel care nu se va putea despărţi de cei pe care i-a slujit o viaţă, de credincioşii lui, care vor continua să-l caute şi pe care nu va uita să-i întrebe de sănătate, de cele pământeşti, dar şi de cele sfinte.
Ştiu, de asemenea, că va fi la fel de harnic ca în ultimele decenii şi-şi va confirma din toate puterile vocaţia de cărturar, făcând din scris nu doar un mod de a da sens clipei prezente, ci şi durată, dincolo de timp şi vremi.
După mine, sunt categorii sociale şi profesionale cărora n-ar trebui să li se accepte pensionarea. Ce face un scriitor când iese la pensie? Nu mai scrie? E aproape un nonsens.
Tot la fel, cum să iasă la pensie un preot, care are în spatele lui o viaţă închinată lui Dumnezeu, o slujire din care a tras învăţăminte şi care aşteaptă să fie transmise şi altora pentru mântuirea sufletelor?
Şi totuşi, formal, trebuie să acceptăm că pr. Gheorghe Nicolae Şincan a ajuns la vârsta pensiei. Unii, din păcate, nu au o astfel de şansă.
Nu rămâne decât, în mod tradiţional, să-i dorim să aibă o viaţă de pensionar cât mai lungă, cu sănătate, să trăiască cât mai multe clipe de fericire şi bucurie alături de cei care-l înconjoară.
Şi să fie sigur că se poate sprijini pe noi, cei care încă nu ne-am pensionat, care nu ne speriem de vârstă, pentru că, cu cât ne îndepărtăm de lume, cu atât am putea să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.
