“UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?”


Categorie: Editorial
|
04-09-2019
Nr: 167 (7.628)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

ZENO

Scriam, la ceas aniversar, în iulie 2009...:

80 este, fără îndoială, o bornă importantă în călătoria prin viață a unui om. 22 de volume de poezie, incluzând și antologia de față. Un volum de teatru, cu trei piese, un roman, traduceri...

Sunt doar câteva repere. Frumoase, fără îndoială, dar în spatele lor stă... OMUL. Cine este el?

Zeno Ghițulescu este primul poet târgumureșean pe care l-am cunoscut, pe viu, prin anii '80, venind din Capitală în Târgu-Mureș, autoexilându-mă într-un oraș despre care se spunea că are o viață culturală deosebită și o școală importantă de poezie. La vremea aceea, “Vatra” lui Romulus Guga stătea la loc de cinste pe tarabele bucureștene, fiind foarte bine cotată, iar speranțele mele că aici voi găsi o atmosferă stimulativă erau dintre cele mai optimiste. Prima întâlnire a fost bizară de-a dreptul, directorul de atunci al Studioului, Melinte Șerban, aruncându-mă în... bazin de la început - pentru a mă testa - deschizând, practic, seria unor întâlniri cu ascultătorii la Café București, urmând ca eu și colegul Romeo Morari - acum aflat în Germania - să susținem comperajul. Adică, practic, să-i prezentăm pe invitații-colaboratori și să facem niște texte de legătură între ei. Aveam emoții, fiindcă eram înconjurată de public, Cofetăria era arhiplină, invitații erau în public, la mese, iar eu - nou venită în oraș - nu cunoșteam decât vreo două dintre persoanele despre care trebuia să vorbesc. Așa se face că, deși spuneam...: “Și acum, în fața dvs., Cutare va face cutare lucru”, habar n-aveam în ce direcție trebuie să privesc și cum arată “eroul”. Pe Zeno l-am văzut doar când s-a ridicat în picioare, zâmbind și mulțumind publicului pentru aplauze și rostindu-și câteva poeme. Mărturisesc, mi-l închipuisem altfel, mai bărbos, mai în blugi..., mai... rebel. Când colo, era un bărbat zvelt, cu păr argintiu bogat, îmbrăcat la patru ace, parcă desprins din revistele de modă. Mi-a reținut atenția zâmbetul aerian, de persoană aparent lipsită de griji, inducând un anume... parfum de boemă a la Mateiu Caragiale.

Cu timpul, aveam să constat că, de fapt, zâmbetul acela făcea parte dintr-un arsenal foarte migălos întreținut, lustruit cu grijă, fiind carapacea sub care se apăra de mizeria înconjurătoare.

Am fost la Band, în locul nașterii sale, și totdeauna mi s-a părut atipic pentru ceea ce numim îndeobște un sat de câmpie. Și oamenii de acolo sunt parcă altfel... Uitați-vă, de pildă, la Mircea Rusu. Are ceva special zona aceea. Am văzut cândva și Făgărașul, orașul unde Zeno și familia sa s-au refugiat, după Diktat, din Târgu-Mureșul ocupat. Îmi pot imagina, sau nu îmi pot imagina ce a însemnat refugiul pentru un băiat prea mare ca să mai fie copil și prea mic pentru a riposta în vreun fel în țara lui ocupată.

Încerc să îmi imaginez cum s-a format, ce a însemnat dezrădăcinarea forțată pentru adolescentul... miop și hipersensibil - căci este Rac -, fiindcă, deși făcea școala în România, nu era “acasă”.

Mă gândeam apoi că, probabil, pe vremea când Zeno făcea Medicina la Cluj, specializându-se apoi în Radiologie la Iași, în România încă nu se auzise de ecograf, sau poate nu fusese încă inventat.

M-am întrebat de multe ori ce potențial de iubire dețin medicii - poeți, artiști, muzicieni - care, deși au acces la geografia interioară a trupului uman, mai pot cânta frumusețea omului sau a sentimentelor lui. Cum de, în general, mai poți vorbi despre inimă după ce ai operat cordul, sau despre suflet după ce ai văzut găurile negre ale ființei supuse bolii și trecerii... Poate că, în fond, este o compensație... Poate e fața frumoasă a lumii, așa cum și Zeno arborează mereu zâmbetul, precum cavalerii care purtau în turnire panglicile domnițelor pentru care luptau.

Este, cum spuneam, Zeno, un “crai de Curtea Veche”. Să nu mă întrebați care dintre ei. Are câte ceva din fiecare. Și are și o charismă specială, care l-a ajutat să-și facă și prieteni, nu numai dușmani. Căci cine nu are dușmani... nu are valoare, nu? Fiecare plătim câte un preț pentru ceva. L-am admirat totdeauna pentru tenacitate, pentru răbdare, dar și pentru temeritatea de a risca, tatonând nisipuri mișcătoare. A scris poezie, teatru, a scris și un roman - “Tăvălugul”. Nu l-am citit, nu am apucat. Dar îmi este clar un lucru: viața lui Zeno s-a desfășurat între zâmbet și tăvălugul care a încercat să îl strivească. Așa este și creația lui - între contraste, între Apollo și Dyonisos. Așa suntem noi, Racii: frumoși, sensibili, inteligenți și, bineînțeles... modești! El chiar este!

LA MULȚI ANI!

4 iulie 2009”

Uităm prea repede. Și nedrept. Odihnească-se în lumină prietenul poet dr. Zeno Ghițulescu (n. 3 iulie 1929, Band, județul Mureș - 2 decembrie 2017, Timișoara), acolo, sus, unde, cu siguranță, și-a întâlnit mulți dintre cei mai valoroși confrați, “punând de un cenaclu”!

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval