… Înaintea unui răspuns (oricare ar fi el!), o constatare: din 2004 încoace, Diaspora a fost - în opinia multor analişti politici - un uriaş factor de progres, pentru că a adus o mentalitate democratică în zonele cele mai conservatoare ale societăţii. Apoi, faptul că votul românilor din Diaspora a reuşit, în câteva situaţii, să răstoarne soarta câştigării (ori pierderii) alegerilor din ţară - mai ales, în cazul „prezidenţialelor" - i-au făcut, la un moment dat, pe politicienii noştri demagogi „să plângă" (cu lacrimi de crocodil!) pe umerii românilor din Diaspora. Asta şi pentru că cei circa 3,5 milioane de români din spaţiul european constituie o „forţă" electorală deloc neglijabilă. Să rememorăm doar un lucru. La ultimele „prezidenţiale", în seara zilei de 15 noiembrie 2014, nu era, credem, nici un lider politic (mai ales, din PNL) care să creadă că Ponta poate pierde. Şi totuşi a fost un moment, care avea să schimbe soarta câştigătorului - deşi Iohannis pierduse jalnic una din cele două confruntări televizate. A fost momentul în care, la secţiile de vot din München şi din alte oraşe occidentale, apăruseră primele grupuri de tineri, care au format cozi în aşteptarea deschiderii urnelor. Or, acesta - apreciază mulţi comentatori - a fost semnalul de care aveau nevoie sute de mii de alegători din ţară, pentru a se mobiliza.
Din păcate, treptat, partidele par a încerca să blocheze implicarea Diasporei în politicile României. Bunăoară, unii comentatori cred că - cel puţin, în cazul PNL - o prezenţă masivă la vot a celor peste trei milioane de români din Diaspora ar putea duce UDMR sub pragul de 5% necesar intrării în Parlament. Iar PNL ar avea nevoie de UDMR, pentru a realiza o majoritate parlamentară, fie acum, fie mai târziu, dacă vrea să dea jos guvernul Ponta. Ceea ce poate conduce la ideea că, pentru partidele din ţară, UDMR ar fi mai importantă decât românii din Diaspora! Incredibil!
Mai este însă o necunoscută: de ce, niciunul dintre partide nu răspunde la o întrebare simplă: de ce se află la ora actuală circa 3,5 milioane de români în spaţiul european? Cât populaţia unei ţări de dimensiunea Albaniei! Dar există şi alte dovezi, invocate de analiştii politici, referitoare la o anumită „răceală" a partidelor faţă de românii din emigraţie: limitarea la şase a numărului parlamentarilor care vor reprezenta diaspora. Cât despre votul prin corespondenţă, proiectul iniţiat de PNL, şi aşa extrem de limitativ şi greu de aplicat, este blocat în comisia de cod electoral condusă de liberalul Mihai Voicu.
Sunt doar câteva aspecte (susţinute tacit de Klaus Iohannis!) care îi vor determina pe românii din străinătate să rămână departe de casă. De altfel, exodul, în loc să fie stopat, se amplifică. Un studiu realizat pe un eşantion de 2.306 de respondenţi din şapte ţări, între care şi România, atestă că peste 35% dintre românii din mediul urban au declarat că vor să se mute definitiv în altă ţară. Şi asta, deoarece ţara în care s-au născut nu le oferă nicio perspectivă. Nici măcar celor care rămân acasă.
Pe de altă parte, sub ochii noştri se petrece un fenomen la fel de păgubitor: „exportul" priceperii profesionale, al creierelor, al personalului de înaltă calificare. Un efect colateral? Depopularea României.
Însă depopularea României are şi alte cauze. Între acestea, scăderea dramatică a ratei natalităţii şi pentru că familiile au fost împovărate cu facturi, taxe şi impozite greu suportabile, în condiţiile în care şi şomajul a crescut alarmant, cu privire la rata natalităţii, semnalul de alarmă a fost tras, la un moment dat. Au lipsit însă măsurile de cointeresare a populaţiei de a se reproduce, de a nu mai părăsi ţara. Potrivit datelor INS, rata natalităţii scăzuse, la un moment dat, la 11,2 născuţi vii la mia de locuitori. Asta în timp ce, conform aceleiaşi surse, rata mortalităţii infantile (decedaţi sub un an la mia de născuţi vii) a înregistrat o creştere cu 10,8 la mia de locuitori, faţă de 9,3 la mie. Spuneam că semnalul a fost tras, instituţiile specializate avertizând că, dacă nu se vor lua măsuri de cointeresare, la orizontul anilor 2020-2025, natalitatea va scădea dramatic în ţara noastră. De asemenea, populaţia va fi tot mai îmbătrânită, odată cu creşterea speranţei de viaţă. Totodată, investitorii nu se mai înghesuie pe o piaţă mult subdimensionată, iar, pe cale de consecinţă, va fi afectat şi viitorul economiei româneşti.
Perspectivele? Sumbre şi din alt punct de vedere: viitorul pensiilor. Românii nu pot prevedea exact câţi bani ar putea primi de la stat, după vârsta de pensionare. Este însă evident că deficitul bugetului de asigurări sociale va creşte de la an la an, deoarece populaţia îmbătrâneşte. În anul 2020 ar urma să iasă la pensie „decreţeii" născuţi în 1967, după ce statul român a interzis avortul. Numărul mare de pensionari din 2020 va dezechilibra puternic bugetul asigurărilor sociale, care oricum prezintă un deficit considerabil. În prezent - conform datelor oficiale - pensia reprezintă circa 40% din salariul mediu. În 2060 nivelul va scădea la 28%. Concret, dacă acum pensia medie este de circa 830 de lei, în 2060 nivelul acesteia va ajunge la echivalentul a 570 de lei din prezent, dacă gradul de îmbătrânire a populaţiei continuă ca până acum.
Fapt este că multe state (nu însă şi România) care se confruntă cu fenomenul de scădere a natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei iau măsuri de cointeresare a populaţiei de a avea mai mulţi urmaşi. Spania, de exemplu - patria adoptivă a multor români - plăteşte 2.500 de euro pentru fiecare nou-născut, iar rezultatele pozitive au început să apară. Ţările nordice, care acum 15-20 de ani aveau populaţie foarte îmbătrânită, sunt acum campioanele natalităţii. Dacă la ei se poate, de ce nu s-ar putea şi la noi? Pentru că - aşa cum ne dezvăluie, zilnic, procurorii DNA - s-a furat pe rupte. Abia acum, în 2015, Guvernul Ponta IV a lansat două proiecte: unul de Cod Fiscal şi cel de Procedură Fiscală. Vor aduce ele - dacă vor fi adoptate - mici îmbunătăţiri în viaţa românilor? Vom vedea.
Ar mai fi şi altceva de făcut. În primul rând ar trebui să se stopeze (şi nu să se încurajeze) exodul forţei de muncă în străinătate. S-ar impune apoi măsuri pentru asigurarea unei siguranţe economice şi a unui confort social, pentru toţi cetăţenii României. În al treilea rând, să se creeze condiţii pentru a se putea plăti, ca şi în alte ţări civilizate, indemnizaţii (dar nu simbolice!) pentru fiecare nou-născut. Opinia unanimă este că, dacă ar exista în România o siguranţă a zilei de mâine, nu s-ar mai pune problema depopulării ţării.
Asta ar trebui să le fie clar celor care conduc destinele ţării. În prezent şi în viitor! Şi care, acum, în mod demagogic „plâng" (cu lacrimi de crocodil) pe umerii românilor din Diaspora!
Dar, cine-i mai crede?!
