Hotărât lucru, vara este anotimpul festivalurilor la români! Nici celelalte anotimpuri nu sunt lipsite de astfel de evenimente, dar, cum spuneam şi în şueta de săptămâna trecută, sezonul estival rimează foarte bine cu festival.
Nu vorbesc aici despre festivaluri „culte", academice, de importanţă culturală naţională, internaţională, ci despre acele festivaluri... gastronomice, să zic aşa. I-auzi: festivalul clătitelor, al cepei, al căpşunelor, al mierii, al virşlilor, al păstrăvului, al cartofului, al gulaşului, al caşcavalului, al caşcavelei, al roşiilor (paradaicelor), al plăcintelor, al tocăniţelor, al pastramelor, al brânzei şi al ţuicii, al dulceţii, al prunelor, al smochinelor. Şi lista (de bucate a) festivalurilor ar putea continua. Mult şi bine. Şi apetisant!
Acestea sunt doar o mică parte din festivalurile estivale, care se întâmplă pe cuprinsul întregii ţări.
Mulţi iau cumva în derâdere...deplângere aceste întâmplări: hai, dom'le, de-astea ne trebuie nouă acum? I-auzi, festival!Săraci lipiţi şi ne arde de festival!
Eu, unul, le consider binevenite aceste prilejuri de a face cunoscute-recunoscute produse româneşti 100%! Bine că mai sunt! Câte mai sunt! Cât mai sunt!
Şi, da, festivalurile sunt un prilej bun de a mai lăsa deoparte grijile, greutăţile, necazurile, spre a ne însenina gândurile, spre a ne descreţi frunţile, sufletele.
Acestea ar fi, în opinia mea, două argumente importante, dar cel mai important este acela că aceste festivaluri au specificitate. Sigur, fiecare cu specificul lui, dar toate se subordonează unui specific comun: sunt româneşti!
Sunt purtătoare, păstrătoare de grai, de datini, de tradiţii, de folclor autentic, de cultură populară! La unele din aceste festivaluri mai poţi vedea, ca într-o secţie vie a unui muzeu al satului românesc, exponate materiale şi spirituale trecute în uitare. Unele, nedrept uitate, altele îngropate în pământ şi în uitare, de progresul ştiinţei şi al tehnicii.
Mărturisesc, nu mi-am propus în mod special să particip la un festival anume, dar aşa a ieşit! Chiar în week-end-ul trecut, care a marcat şi finalul de sezon estival 2015, am fost la festival! Unde altundeva, dacă nu în locurile binecuvântate de Dumnezeu, de pe Valea Gurghiului?! Mă rog, valea regilor, că sună mai...nobil, nu aşa de... rural.
Sunt locuri unde vin des şi cu drag! E atâta linişte aici, pe vale, de-a lungul râului Gurghiu, a cărui curgere grăbită o veghează de veacuri, tăcut, de-o parte şi de alta, munţii!
N-aş vrea să se înţeleagă că Ibăneştiul e un sat liniştit prin... depopulare! Dimpotrivă, e o comună cu 10 sate în care trăiesc cca 5.000 de suflete! Prin hărnicie, simţ gospodăresc, întreaga comunitate a făcut ca aşezarea să nu fie departe de statutul de comună urbană. Nu de oraş rural!
Aşadar, acea linişte despre care scriam mai sus vine de undeva din verdele munţilor împăduriţi, din galbenul solar al căpiţelor de fân ridicate sus, pe munte, în câte o poieniţă, din mirosul de fân proaspăt cosit, din curgerea apei peste pietre, din adierea vântului care leagănă ramurile şi tremură frunzele pomilor, din „nocturnele" atât de comune, dar interpretate magistral de greieri, din concertul matinal al păsărelelor, minunate, neîntrecute soprane, din sufletele oamenilor, din traiul aşezat, domol, şi dacă vreţi, chiar din acel salut frumos, simplu dar atotcuprinzător, încărcat de energie pozitivă revărsată deopotrivă spre materie şi spirit, ca o nădejde şi ca o binecuvântare: Paşe(pace) bună!
Ei, bine, această binecuvântată linişte a satului a fost sporită cu...animaţia urbană, (ultra) zgomotoasă, aducătoare de bună dispoziţie, de cântec, joc şi voie bună, Ce mai, ca la festival!
Între 28 şi 30 august 2015, în comuna Ibăneşti, la platoul cunoscut sub numele „La Fâncel" a avut loc o nouă ediţie, a 10-a, a Festivalului Văii Gurghiului. Dincolo de aromele îmbietoare, dincolo de concertele susţinute de nume mari (Dumitru Fărcaş, Nicolae Furdui Iancu, Direcţia V), dar şi de interpreţi locali, dincolo de dansurile prezentate de ansambluri profesioniste sau amatoare, dincolo de concursurile gastronomice, de pescuit, de cros montan, de fasonat, am văzut aici, expuse, adevărate „vestigii", cum ar fi, de exemplu, plugul de lemn, grapa, meliţa, caier, furcă, expuse lângă căsuţa-exponat din Hodac.
Au fost foarte mulţi oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în costume populare naţionale. M-am simţit stingher, îmbrăcat în straie de oraş, aşa că m-am dus la un stand şi mi-am cumpărat o ie superbă, pe care am îmbrăcat-o pe loc!
N-am să fac o cronică a evenimentelor cultural-artistice, n-am să surprind aici, prin cuvinte, pulsul festivalului. Ar fi multe, bune şi frumoase de spus-scris. Veniţi la anul şi vă veţi convinge!
Doar atât aş vrea să spun, în sprijinul afirmaţiei de mai sus că numărul participanţilor la această ediţie a fost foarte mare.
Cu o oră înainte de deschiderea oficială, mă aflam undeva, pe terasa unei case cu vedere la stradă. Parcă la concurenţă cu Gurghiul, dar în sens invers, au început să „curgă" maşinile spre Fâncel!
Circulaţie ca pe Magheru! Am numărat în 17 minute 100 de maşini trecând spre platou. Unii mai domol, alţii mai în viteză, mai sportiv.
La un moment dat, ritmul s-a egalizat-încetinit. Se formase o coloană apreciabilă. Maşinile aveau parcă ritmul carelor alegorice care treceau prin faţa tribunei oficiale, de 1 mai sau de 23 august. Rulau în... pas de defilare, într-o „aliniere" constantă şi perfectă!
Până în ziua când a început Festivalul, proptiţi cu mâinile pe gard şi cu bărbiile în mâini, priveam peste gard la vacile care se întorceau din ciurdă, seara, la scăpătatul soarelui, pe la casele lor. Păşeau alene, îngreunate, cu ugerele pline.
Eu şi Maia le „treceam în revistă", câteodată le număram (întotdeauna ne încurcăm unul pe altul la numărătoare!) şi ne mai minunam de câte una, ba de preaplinul ugerului, ba că e prea bălţată, ba că e neagră ca bivolii.
Acum, trecem în revistă herghelia cailor-putere. „Armăsarii" pe patru roţi merg „împiedicaţi" şi scot pe la coadă nori groşi de gaze. Mă rog, o dată pe an se permite o depăşire a noxelor!
Ce să-i faci, aşa e când drumul „de la ţară" e asfaltat! Vinovatul principal este domnul Ciprian Dobre, prefectul de Mureş, care a scurtat (şi a asfaltat) substanţial...drumul de la vorbe la fapte! Desigur, sprijinit de consilierii judeţeni şi de autorităţile comunale în frunte cu primarul DVD, adică Dan Vasile Dumitru.
Ar fi nedrept dacă nu am aminti aici că la Festival au fost reprezentate, prin standuri sugestive, comunele aşezate pe Valea Gurghiului: Solovăstru, Gurghiu, Hodac, Ibăneşti şi municipiul Reghin, unite în Asociaţia Comunităţii Văii Gurghiului. Festivalul a beneficiat şi de sprijinul Consiliului Judeţean Mureş, şi de Instituţia Prefectului- Judeţul Mureş.
Directorul Festivalului este un...munte de om (şi om de munte!), Neluţu! Neluţu Gliga!
Felicitări organizatorilor, felicitări tuturor celor care au onorat cu prezenţa, artişti şi public, această frumoasă manifestare românească!
