Eminesciană


|
13-01-2017
Nr: 8
|
Autor: Cornelia Toșa
|

Într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris, Mihai Eminescu mărturisea „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar."

„Poetul nepereche" al literaturii române considera limba română „stăpâna absolută" peste spiritualitatea națiunii noastre. Constantin Noica, reflectând asupra dimensiunilor creației perfect armonizate, l-a individualizat pe autorul Luceafărului, ca fiind „omul deplin al culturii românești".

Imaginarul eminescian depășește epoca lui de creație, anticipând literatura începutului de secol al XX-lea: „literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului său" (Titu Maiorescu).

Analiza poemelor eminesciene presupune teme și motive, conexiuni tematice. Tema timpului (supratema timpului), infinitul mate și infinitul mic semnifică un timp cosmic: „Viitorul și trecutul / Sunt a filei două fețe / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe: / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar, de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate" (Glossă).

Motive literare ale timpului cosmic și ale timpului mic omenesc, ale vremii care vremuiește, ale eternității și ale efemerității au fost studiate de Elena Tacciu în Romantismul românesc. Un studiu al Arhetipurilor, Editura Minerva. Amintim câteva astfel de motive: „Pierdută vecinic pentru mine, / Mireasa sufletului meu " (Atât de fragedă). Prin vecinic (veșnic, veșnicie) se sugerează un timp al eternității. Cuprinsă în seria veroniană, poezia se încheie cu o întrebare retorică, care subliniază nota melancolic-elegiacă a poemului: „Când o să vii?". Iubirea, așteptarea, chiar și timpul devin iluzie, vis fără speranțe. Se creează antonimia: real și ireal. Și totuși „sufletul îmi crește" prin zâmbetul copilăros al iubitei: „Iar când te văd zâmbind copilărește / Se stinge-atunci o viață de durere / Privirea-arde, sufletul îmi crește" (Sunt ani la mijloc...). În sonetele eminesciene, somnul și visul, dorul nemărginit, frunzele împrăștiate, vântul, ceața, dulcea evlavie nuanțează supratema vântului.

„Într-un ceas gândești la viața toată". Timpul infinitului, al eternității este sugerat printr-o construcție simetrică: „Pe veci pierduto, vecinic adorato!": locuțiune adverbială + substantiv în vocativ de proveniență participială + adverb + subst. participial în vocativ.

Aspirația poetului este de contopire cu elementele esențiale ale vegetalului: codrul, florile de tei. „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri" (Dorința).

Natura își întregește farmecul prin motive literare ce constau în întâlnirea planului terestru cu cel cosmic: salcâmul (arborele sacru), luna pe cer, frunză rară, stelele, bolta senină (Sara pe deal). Prin epitetele mari (ochii mari ai iubitei dar și a universului cosmic) umezi (stele umezi) dar și frunte plină de gânduri. Stelele, luna sugerează „lunecarea în vis", „fruntea plină de gânduri" presupune veghe, așteptare. Starea psihică ar fi de reverie. P.M. Gorcea, autor al lucrării „Nesomnul capodoperelor", Editura Cartea Românească, definea reveria ca fenomen intermediar: nici vis propriu-zis, dar nici trezie, luciditate (…) „Eminescu este, poate, cel mai mare poet universal al reveriei."

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval