Citesc şi recitesc, aşa cum, pe vremuri, reluam poemele „Repetabila povară", „Fii de ţărani!", „Analfabeţilor!", versurile unei poezii, care, de fiecare dată, îmi merge, cu drag, la suflet, scrise de marele poet al românilor, Adrian Păunescu, la Baia Mare - Ciucea, la 21 august 1988, dându-mi şi mai bine seama câtă dreptate avea poetul, cât de actuale sunt ideile lui înaripate peste timp, cuprinse într-un adevărat poem - lecţie de istorie. Poezia se numeşte „Doamne, ocroteşte-i pe Români!", reluată în numărul 3, 3-9 februarie 2017, pe prima pagină a revistei de cultură „Flacăra lui Adrian Păunescu". În numele unei vechi, parlamentare şi statornice aprecieri şi prietenii, m-am oprit asupra ei în aceste „vremuri de confuzie", cum grăieşte sintagma aşezată deasupra titlului poeziei. „Mereu cu acelaşi gând", mă întorc, din nou, la un vechi prieten şi camarad de luptă, pe baricada interesului naţional, la poezia lui atât de actuală în aceste atât de învolburate vremuri postdecembriste.
„Noi, în cel dintâi război, / am ajuns, prin moarte, noi, / Doamne, ocroteşte-i pe Români, / am dat sânge şi sudoare / pentru România Mare, / Doamne, ocroteşte-i pe Români."
Într-adevăr, neamul acesta „a dat sânge şi sudoare, / pentru România Mare", făurită la 1 Decembrie 1918, visul dintotdeauna al marilor intelectuali ardeleni, al acestui neam, aici la Porţile Răsăritului, neam aşezat în calea tuturor furtunilor, devălmăşiilor şi relelor din jur. Acolo, în Cetatea Albei şi a viteazului Mihai, unde au trosnit oasele trupurilor „frânte pe roată" ale lui Horea - „Rex Daciae", Cloşca şi Crişan, acolo unde, prin munţi încă mai răsună, doinit, fluierul Iancului, Crăişorul, comandant de oaste la 24 de ani. Acolo unde, dinspre Apusenii de cremene, care, de atâtea ori, au sângerat prin istorie, unde făptuitorul Mihai reuşea, la 1600, să unească, pentru întâia oară, pământurile românilor, s-a născut a noastră Românie Mare. Acolo, parcă se mai aud, şi azi, glasurile făptuitorilor Unirii, venind din depărtările trecutului. Acolo, în catedrala Unirii, a Reîntregirii Neamului, a răsunat, la 1 Decembrie 1918, acea rugăciune-poem, a episcopului, pe atunci de Caransebeş, Elie Miron Cristea, viitorul întâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe a României, întregind versurile „Preoţi cu Crucea-n frunte, căci oastea e creştină", din Imnul de Stat, de azi, al României.
„Am dat viaţă şi soldaţi, / pentru-o patrie de fraţi, / am dat fapte, am dat zisa, / de la Nistru pân' la Tisa".
Cu armele în mână, în crâncene lupte, oşteanul român, „de la Nistru pân' la Tisa", coborând din „Doina" lui Eminescu, a visat marele moment, în care au venit la Patria-Mamă, în 1918, şi Basarabia, „sora noastră cea mezină", mereu aflată sub „cnutul de calmuc", şi Bucovina, şi Transilvania, acest pământ pentru totdeauna românesc.
„Dar pe urmă-n patruzeci, / anul marii făr'delegi, / două fiare ne-au muşcat, / Ultimatum şi Diktat. / Biata lume nu ştia / că-ntr-o zi, la Moscova, / au semnat un pact neghiob / Molotov şi Ribbentrop. // Stalin, cu teroarea sa, / Ne-a luat Basarabia / şi, cu Hitler în acord, / Bucovina de la Nord".
La 23 august 1939, pe spatele celor doi odioşi criminali ai acelor timpuri, Adolf Hitler şi Iosif Vissarionovici Stalin, a fost semnat, diktatul pus la cale, pactul secret Ribbentrop-Molotov, prin care, frăţeşte, şi-au dat mâna, paradoxal, nazismul şi comunismul agresiv al cizmei roşii, cotropitoare, pentru sfâşierea României Mari, făurită la 1 Decembrie 1918. Un pact tâlhăresc, încheiat între doi dintre puternicii Europei, obişnuiţi să înghită ţări mai mici, să fure, să anexeze teritorii care niciodată, în această istorie, nu le-au aparţinut. Semnat la Moscova, în seara blestemată de 23 august 1939, printre cupe de şampanie, pactul pecetluia soarta României şi a Poloniei, a Europei de Răsărit. Prin semnarea Pactului de neagresiune, cele două puteri totalitare, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, stalinisto-comunistă, mai ales prin acel „Protocol secret" urma să rupă România Mare. Iar nenorocirea s-a şi întâmplat, în urma „notelor ultimative", din 26-28 iunie 1940. Stalin şi Hitler se asemănau perfect, în multe privinţe ale lăcomiei şi demenţei. Au urmat acele momente cumplite pentru fraţii basarabeni: acel „Pahod na Sibir", exilările, oamenii erau luaţi în dricul nopţii, pentru a fi duşi pe drumul cel fără întoarcere spre „Siberiile de gheaţă", până în Vorkuta, Kolâma şi Magadan, până dincolo de Cercul Polar. Să se întoarcă, puţini au mai avut această şansă!
„Iar fascismul mondial / ne-a luat parte din Ardeal, / şi lui Horthy i l-a dat / fi-le-ar numele spurcat" // Ăi mai mari tâlhari ne-au frânt, / ne-au luat ţară şi pământ, / nimenea n-a auzit / plânsul nostru răstignit".
Atunci, la 30 august 1940, fără să fim întrebaţi şi noi, românii, tot doi tâlhari ai acelor timpuri, Hitler şi Mussolini, au hotărât soarta României. România era tot mai izolată, mai-marii zilei, care ne-au întors spatele, neauzind, într-adevăr, „plânsul nostru răstignit". Prin arbitrajul de la Viena, nordul Ardealului ne era furat, fără reţinere, fără pic de ruşine, aruncându-ne în alte cumplite învolburări ale vremii. Sub administraţia horthystă a Ungariei fasciste, armata, jandarmii, o parte din populaţia civilă, maghiară, a unor localităţi au dezlănţuit acea ură nestăpânită, de fapt, o cruntă răzbunare pe Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, cu urmările ştiute: crimele abominabile de la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sărmaşu, Sucutard, Hărcana-Turda, Prundu Bârgăului, Aita Seacă, Huedin, pentru a ne opri doar la câteva exemple ale dramatismului, durerii şi lacrimilor românilor ardeleni ai acelor vremuri.
„Astfel am intrat, şi noi, / în al doilea război, / haideţi, dom'ne Mareşal, / în Moldova şi-n Ardeal! // Noi de dor de noi luptăm, /pentru ţară, pentru neam, / pentru vechile hotare, / pentru România Mare. // Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi / şi-am fost ocupaţi de ruşi, / aliaţii au tăcut, / Stalin a făcut ce-a vrut. // Şi-am murit de mii de ori, / s-avem iarăşi Trei Culori, / Şi-am plătit cât nu se poate / sfânta noastră libertate".
Atunci, când Ion Antonescu a dat celebrul ordin: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!", era însoţit de gândul înălţător, patriotic, de hotărârea ostaşilor români de a aduce, înapoi, la Ţara-Mamă România, Basarabia, moşia cea Ştefană, Bucovina, răpită de bolşevismul rusesc, dar şi nordul Ardealului, dat, de Germania şi Italia, Ungariei horthyste şi fasciste. Îndurerat de pierderea nordului Ardealului, de ruperea României, mareşalul, marele patriot, îi spunea atunci lui von Killinger: „Ardealul este cetatea în care am trăit şi am suferit două mii de ani (…) În Carpaţi ne-am întemeiat cele dintâi principate române, continuatoare ale lumii romane antice (…) Carpaţii sunt, pentru noi, leagănul trecutului nostru, al mitologiei şi al credinţei noastre, de care nu se poate despărţi nimeni (…) Ardealul suntem noi, toţi: Ardealul este sufletul nostru!". Am plecat, atunci, noi, românii, într-un război al dezrobirii fraţilor basarabeni şi bucovineni, ai românilor ardeleni, pentru eliberarea pământurilor româneşti de sub cizma roşie, bolşevică, iar aici, pe la noi, în Ardeal, de sub apăsarea cea nemeşească! Au luptat, vitejeşte, bravii noştri oşteni, la Odessa, în Stepa Calmucă, până la Cotul Donului - Stalingrad, cu bolşevicii, dar şi cu cumplitul „general-ger" rusesc, care, odinioară l-a învins până şi pe Napoleon. Aşa a fost să fie. Ce a urmat? Se ştie. Ocupată de ruşi, după 23 august 1944, România, trădată, la Yalta, de Churchill, cel care spunea: „În politică nu există sentimente, ci doar interese!", şi de Roosevelt, a devenit un fel de colonie supusă Moscovei, plătind grelele despăgubiri de război, nerecunoscându-i-se statutul de ţară cobeligerantă.
„Ţara-i mică, vremea-i grea, / ce-o mai fi om mai vedea, / de uitat, nu vom uita / ţara noastră cum e ea. // Cât o fi român-român, / pruncul va primi la sân / adevăru-adevărat / despre tot ce s-a-ntâmplat. // Ţine minte, fiul meu, / că există Dumnezeu, / uite cum a fost şi cum va fi, / Şi un jurământ te leagă, / ţara noastră nu-i întreagă, / însă asta doar până-ntr-o zi. // Când vei fi şi tu bărbat, / să te simţi şi tu soldat, / Doamne, ocroteşte-i pe Români, / pentru vechile hotare, / pentru România Mare, / Doamne, ocroteşte-i pe Români!".
Azi, în aceste înverşunate, potrivnice vremuri pentru români, într-adevăr, trebuie să fim mereu soldaţi. România, atunci ruptă, şi în Est, şi în Vest, şi în Sud, azi nu-i întreagă, iar, conform unor scenarii rocamboleşti, unii ar dori s-o mai vadă ruptă o dată! Apărarea ei, mai ales acum, când unii ne ameninţă cu autonomii teritoriale pe criterii etnice, este, cum ne îndeamnă Adrian Păunescu prin acest poem - lecţie de istorie, un jurământ pentru cei care nu şi-au uitat istoria, cu gândul la „vechile hotare".
„Doamne, ocroteşte-i pe Români!".
Precizare: Distinsa doamnă a cântecului popular românesc - Sava Negrean Brudaşcu - cântă „Doamne, ocroteşte-i pe români!", o variantă personală, cu totul pe alt text decât cel al marelui poet al românilor - Adrian Păunescu.
