,,CE VREMI SI CE OAMENI MAI ERAU...„

De cate ori ma gandesc la satul care mi-a ocrotit copilaria,
Sacalu de Padure, imi vine mereu in minte minunata imagine
prin care marele Creanga a transpus in nemurire imaginea
Humulestiului sau natal: ,,Stau cateodata si-mi aduc aminte
ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre, pe cand
incepusem si eu, draga-lita-Doamne, a ma ridica baietas la
casa parintilor mei...�.
Ion Creanga facea aceasta remorare a vremurilor copilariei
sale de la nivelul varstei de 40 de ani. O varsta frumoasa, a
deplinei maturitati. Eu o fac dintr-o alta
perspectiva, cea a apusului, careia ii
mai spunem cea a senectutii.
Am plecat din sat inca din frageda
pruncie. Aveam doar 11 ani, in 1946,
cand, imbracat in straiele traditionale
romanesti, asa cum purtau pe acea
vreme toti taranii nostri, unchiul Mihai,
avocat, m-a luat de mana si m-a
introdus in sala clasei I, de la Liceul
,,Petru Maior� din Reghin. De emotii,
nici nu mai vedeam pe unde calc si
simteam ca din clipa in clipa se va
prabusi tavanul peste mine. Insa
vacantele mi le petreceam acasa, in sat, intre prieteni si
rude, intre sacaleni. Pastram deci o legatura permanenta
cu satul, eram legat de el prin miriade de fire nevazute �
cum scria si Octavian C.Taslauanu: ,,Fiindca cine s-a nascut
si a trait intr-un sat isi poate da seama cate miriade ale
traditiei il inlantuiesc de lumea satului�.
Au trecut de atunci multe decenii. Si tot de atunci soarta
a facut sa traiesc departe de satul meu natal, de Sacalu de
Padure. Si, totusi, gandul imi zboara mereu spre leaganul copilariei.
Fiindca acolo-mi sunt radacinile adanc infipte in pamantul sau.
Sunt radacinile Contrasestilor, din care s-au nascut, probabil, toti
cei care au purtat si mai poarta numele de familie SANDRU.
Fiindca, in mod sigur, vorba cronicarului, ,,dintr-o fantana au
izvorat si cura...�, toti cei ce poarta acest nume.
Acolo, la marginea dinspre nord a satului, pe paraul
Cetatelii, sub Cetate, dealul impadurit, incarcat de legende
si de istorie, bunicul Ilie, tata batran, cum ii spuneam, din
sluga a ajuns intre gospodarii de frunte ai satului. Si asta
datorita celui dintai invatator calificat din Sacal, Petru Pop,
cel care a facut scoala ungureasca la Cristur, insa nu si-a
uitat nici limba, nici neamul. Pentru anii multi in care l-a slujit,
Petru Pop i-a dat bunicului o parte din pamanturile sale, iar
pe celelalte le-a cumparat de la fiul sau, Mihaila Pop, medic
la Baile Herculane.
Pe vremea aceea, prin 1856, la scoala din sat erau inscrisi
45 de elevi, iar numarul acesta a ajuns chiar la 80 spre sfarsitul
veacului al 19-lea! Si asta pentru ca populatia satului se
apropia de o mie de locuitori, cu mult tineret si multe familii
tinere. Din asemenea familii sanatoase, taranesti, aveau sa
rasara oameni care au facut apoi cinste satului. Intre ei: preotul
Gheorghe Duma, memorandist; Vasile Duma, fratele sau, preot,
protopop la Reghin, vicepresedinte al Consiliului National
Roman pe comitatul Mures-Turda, iar apoi episcop de Arges;
Simion Stoica, plutonier in politia austro-ungara, cel care i-a
arestat pe ungurii care au sabotat plecarea trenurilor ce urmau
sa-i duca pe romani la Alba Iulia, la Marea Adunare Nationala,
din 1 Decembrie 1918; Chirila Hanes, voluntar in Armata
Romana, participant la crancenele lupte din vara anului 1917,
de la Marasesti etc.
Aceasta situatie demografica pozitiva a continuat si in
veacul urmator, astfel ca numarul flacailor voinici si al fetelor
mandre si frumoase, ,,care stiau a invarti si hora, dar si
suveica� a crescut mereu, ca urmare a prosperitatii satului.
Ca asa a fost ne-o dovedesc fotografiile-document pe care
le-am primit de curand de la doi dintre consatenii mei, dupa
ce au citit articolele puse sub genericul ,,Locuri care au
devenit amintiri�. In ultimul dintre acestea scriam despre ,,Sura
lui Darlea�, fosta sura de joc a tineretului din Sacal. Citindu-l,
un fost sacalean, traitor acum in comuna Suseni-Mures,
domnul Albin Todea, mi-a trimis doua fotografii realizate in
1939, adica in urma cu mai bine de sapte decenii. Sunt feciorii
din sat, in zi de duminica sau poate de sarbatoare, in fata Surii
lui Darlea. Tineri, in floarea varstei, zambitori si plini de viata,
imbracati in frumoasele costume populare, de sarbatoare, cu
pene la palarii, cu cizme si cu zurgalai. Feciori de insurat! Se
cutremura toata sura cand incepeau ,,Feciorestile� si
,,Invartita�! Se auzeau pana departe, din dealul Higiului, pana
in cel al Poienii, chiuturile! Intre ei am recunoscut chiar pe
tatal domnului Albin, devenit ,,doctorul satului�, ,,Sanitarul�,
cum ii spunea lumea. Cealalta fotografie se pare ca a
imortalizat un moment important din viata tinerilor din sat: acela
al recrutarii. Asa se explica ca vreo cativa dintre ei poarta
panglici tricolore si au fost insotiti si de tinerii intelectuali
din sat. Intre ei tanarul preot Colceru, cel care m-a crestinat,
si unchiul Mihai Sandru, fratele mai mic al tatalui meu, viitor
doctor in drept.
Celalalt sacalean, Ioan Torpan, profesor, scriitor si folclorist
cunoscut, mi-a trimis si el doua fotografii-document, care
infatiseaza pe vestitii ,,caluseri� ai Sacalului din anii �50,
castigatori a numeroase premii si distinctii, la concursurile
artistice de amatori, laureati ai Festivalului Mondial al
Tineretului si Studentilor de la Berlin, din vara anului 1951.
Datorita lor, Sacalul de Padure a avut, daca bine imi amintesc,
cel dintai cinematograf satesc din fosta Regiune MuresAutonoma Maghiara! Ma mandresc si eu cu ei, fiindca intre
dansatorii cei mai iscusiti erau si cei doi unchi ai mei, fratii
mamii: Stoica Gheorghe (vataf) si Stoica Mihai.
Nu am crezut ca articolele mele, puse sub genericul
amintit, sa fie citite de un numar atat de mare de consateni,
traitori acum prin Targu-Mures, Reghin sau alte localitati.
Toti si-au exprimat bucuria de a fi aflat lucruri noi,
necunoscute, ori foarte putin stiute despre unele momente
din viata trecuta a Sacalului, exprimandu-si parerea de rau
ca nimic din ceea ce a fost nu mai este. Nu mai sunt oamenii,
in primul rand, pe care nenorocirile cazute peste ei prin
colectivizarea agriculturii, cand, ramasi fara pamanturi,
si-au luat lumea-n cap, cautand sa-si gaseasca alte rosturi.
Ramas fara populatia tanara de atunci, satul a inceput sa
intre intr-un proces de agonie prelungita, la capatul careia
nu exista decat un singur deznodamant.
Sa traim insa cu speranta, poate, poate... Si cu
convingerea ca asemenea fotografii valoroase si documente
referitoare la Sacalul de odinioara mai sunt inca multe la
sacaleni, atat cei care mai traiesc in sat, cat si la cei ce
si-au gasit rostul prin alte locuri. Ar fi pacat ca ele sa ramana
necunoscute de generatiile de astazi. Cu ele s-ar putea
amenaja o expozitie permanenta la Caminul cultural. Sau,
poate, mai bine ar putea sa-si gaseasca locul in paginile
unei noi editii a Monografiei Sacalului de Padure, scrisa de
regretatul parinte Romulus Sever Todea (tiparita in 2001),
actualizata, care sa aiba cateva zeci de pagini numai cu
,,Ilustratii� explicate. De pregatirea ei pentru tipar si tiparirea
propriu-zisa as putea sa ma ocup chiar eu, avand desigur
sprijinul celorlalti sacaleni. Aceasta ar putea fi lansata in
anul viitor, 2014, cand se vor implini 695 de ani de la prima
atestare documentara a satului (1319).

Lasă un comentariu