Imediat dupa 1989, literatura
romana a intrat in zodia nonfictionalului,
printr-un aflux masiv de
texte memorialistice, prin publicarea
unor jurnale inedite, prin
suprematia documentului asupra
fictiunii. Memorialistica de inchisoare,
jurnalele interzise, reeditarea
unor opere cenzurate inainte
de revolutie � sunt aspecte si
forme literare predominante. O
astfel de reorientare a literaturii
romane spre document, fapt
istoric, dar si spre literatura
exilului, a avut urmari asupra
evolutiei ulterioare a prozei de la
noi. Desigur, dupa aceasta baie
de nonfictional, romanul a
inceput sa castige tot mai mult teren,
iar reusitele in domeniu sunt mai
mult decat semnificative, astfel incat
perioada postdecembrista inregistreaza
aparitia unor romane de cert
calibru estetic: Orbitor, de Mircea
Cartarescu, Intoarcerea huliganului,
de Norman Manea, Pupa
russa, de Gheorghe Craciun, Orasul
de apoi, de Cristian Teodorescu,
Provizorat, de Gabriela Adamesteanu,
Simion Liftnicul, de Petru Cimpoesu,
Luminare, de Ioan Lacusta,Cafeneaua
Pas-Parol, de Matei Visniec, Cartea
soaptelor, de Varujan Vosganian,
Acasa, pe Campia Armaghedonului,
de Marta Petreu, Matei Brunul, de
Lucian Dan Teodorovici, Ploile
amare, de Alexandru Vlad, Cruciada
copiilor, de Florina Ilis, etc.
Desigur, aceste texte, dar si
altele, constituie tot atatea argumente
viabile ale prezentei si
semnificatiei romanului romanesc
de azi. Dincolo de multiplele
asteptari pe care critica literara
le-a exprimat, acum si odinioara,
romanul romanesc pare sa se afle,
astazi, intr-o zodie norocoasa. Cu
un amendament: doar viitorul e cel
care va legitima sau nu o astfel
de predictie optimista.
