Coltul spiritual

Va trimit o mica povestioara despre o mare dragoste.
Daca va place, faceti-o cunoscuta si prietenilor dumneavoastra.
BRUNO STEFAN

MAICUTA ANA

In vara anului 1995 am facut parte dintr-o delegatie
de romani care a vizitat Transnistria. Regimul separatist
lui Igor Smirnov voia sa arate ca romanii nu
sunt persecutati in tara lui si a acceptat ca cetateni
din Romania sa faca parte din delegatiile OSCE care
monitorizau respectarea drepturilor omului in republica
lui nerecunoscuta oficial de nimeni in lume.

La iesirea din Dubasari, pe strada Lenin ce ne ducea
spre satul Cocieri, ne-a iesit in cale o femeie batrana.

� Histos S-a inaltat, dragii mei! � ne-a intampinat
ea, vorbind in limba romana.

� Adevarat S-a inaltat, maicuta! � i-am raspuns
noi in cor.

� Veniti din Romania, nu-i asa? � ne-a intrebat apoi.

� Da, maicuta, suntem din Bucuresti � i-am spus eu.

S-a apropiat de noi si ne-a implorat cu multa
smerenie:

� Va rog cinstiti-mi casa, dragi romani!

Am intrat in casa ei � o casuta mica si saracacioasa,
dar curata. In sufragerie peretii erau plini
cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjata, cu
tacamurile puse, cu paine, vin, cozonac si placinte,
iar din cuptor iesea mirosul unei fripturi cu usturoi
proaspat facuta, de parca tocmai astepta pe cineva
la masa de pranz.

� Pe voi va asteptam, dragii mei. Haideti intrati si
luati loc � ne-a indemnat ea. Cum va cheama baieti?

� ne-a intrebat apoi.

Dupa ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sarutat
pe obraji si la imbratisat cu mult dor, spunand ca pe
ea o cheama Ana. La urmatorul a inceput sa planga,
in timp ce fata ii radea de bucurie. Cand a ajuns la un
coleg de langa mine s-a aplecat si i-a sarutat
picioarele, neputand sa se opreasca din plans.

� De ce plangi maicuta? � a intrebat-o el mirat,
incercand sa o ridice de la picioarele lui, jenat de
aceasta situatie.

� De fericire, dragul mamii, ca astept de ani buni
sa vad pe strazile noastre venind romani. Spuneti-mi
cum mai arata Bucurestiul? S-a mai facut vreun parc
mai frumos ca Cismigiul sau Herastraul?
Am inceput sa-i povestim despre Bucurestiul pe
care � am aflat apoi � ea l-a cunoscut in luna de
miere in perioada interbelica. Ne intreba despre
case din Cotroceni si de la Sosea, in care ea a stat
in 1937, despre troita din Herastrau pe care ea a
ridicat-o impreuna cu sotul ei. Nestiind ce sa-i
raspundem, i-am spus:

� Haide cu noi in Bucuresti maicuta sa vezi ce s-a
schimbat de cand nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de
mers in cateva localitati, dar peste 2 zile venim si te
luam cu noi in tara.

� Mare si Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea
mai frumoasa sarbatoare de Inaltare din viata mea.
La plecare ne-a dat fiecaruia cate o iconita si nea
imbatisat picioarele, plangand intr-una de bucurie,
iar noi i-am lasat cateva poze facute cu Polaroidul,
cu ea in mijlocul nostru.

� Ciudata femeia � comentam noi cand ne-am
departat de casa ei, apreciind insa ospitalitatea
neobisnuita. Poimaine ne intoarcem in Dubasari si o
luam la Bucuresti, ca prea plangea de dorul Capitalei.
Cand am ajuns dupa doua zile, maicuta Ana era
moarta, asezata in sicriu pe masa la care recent ne
ospatase. Preotul a venit spre noi si a inceput sa ne
vorbeasca.

� Maicuta Ana a murit fericita, dupa o viata tare
chinuita. Barbatul ei a murit la Cotul Donului in 1942 in
razboiul pentru reintregirea neamului, iar fiul ei a murit in
Ungaria in 1956, in timpul revolutiei antibolsevice.
De-atunci a trait singura, fara sa aiba nici macar
bucuria sa aprinda o lumanare la mormintele celor
dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei si a
Transnistriei de catre romani.

Era o femeie credincioasa si se pregatea sa
cinsteasca cum se cuvine nu numai marile sarbatori
crestine � de Paste, de Craciun, de Sfanta Maria si
de Sfintii Petru si Pavel � ci si sarbatorile mari ale
romanilor � de 10 Mai, de 1 Decembrie. Dupa ce voi lati
indepartat pe Ceausescu de la putere, a sperat
continuu ca veti ajunge curand in Basarabia si la
noi, la Dubasari. Dar pe masura ce trecea timpul
devenea tot mai abatuta.
"Nu mai vin parinte romanii la noi, aici� � imi
spunea trista la spovedanie. "Vin maicuta, sa nu te
indoiesti � o imbarbatam eu. Stai sa scape de
comunistii de la ei si o sa-i vezi curand pe strazile
noastre. O sa vina ca atunci, intre razboaie, in straie
de sarbatoare si o sa cante cu noi in biserica�.
"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! � repeta ea
cuvintele din Biblie, dar adu Doamne niste romani mai
repede aici, ca sa cred si mai mult�.
In ultimii ani era tot mai bolnava si la fiecare
spovedanie ma temeam ca era ultima data cand o
vedeam in viata, dar ea, citindu-mi parca gandurile, imi
spunea: "Nu mor parinte pana nu vad venind romani pe
ulita noastra�.

Alaltaieri la slujba de Inaltare a venit la mine si mi-a
spus ca i S-a aratat Dumnezeu si I-a spus sa se
pregateasca. Am mers la ea cu coana preoteasa sa o
ajut sa faca friptura si placinta cu branza si cozonac
cu nuci si ii tot spuneam: "Maicuta Ana, n-au venit
romani la noi in Transnistria de jumate de secol si dacor
veni, de unde stii ca or sa vina la casa ta?�
Ea se ruga si plangea intr-una, iar noi am plecat de la
ea convinsi ca nu o sa vina nimeni. Dar ati venit voi in
urma noastra. Doamne, cum ii mai salta inima de bucurie
cand m-a sunat pe seara sa-mi spuna. "Dumnezeu nu
m-a parasit. Dumnezeu ma iubeste, parinte. Ei n-au venit
la intamplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma
pot sa mor si stiu ca ma duc la Domnul fericita�. In
noaptea aia a murit, dar va spun ca n-am vazut pe nimeni
sa moara mai fericit asa cum a murit ea. Uitati-va la
chipul ei sa-i vedeti zambetul pe fata.
Am condus-o pe ultimul drum la cimitir si atunci am
simtit ca s-a nascut in noi o dragoste fata de Basarabia
si fata de romanii de peste Nistru care niciodata nu sa
stins. Atunci inima mea a ramas in Basarabia si
Basarabia a ramas in inima mea cu mare dor.
In toti anii acestia i-am tratat pe toti basarabenii
cunoscuti ca fiind copiii maicutei Ana � pe toti studentii
de peste Prut i-am ajutat mai mult decat pe studentii
nostri romani, cu colegii moldoveni din breasla mea am
lucrat cu multa daruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt
basarabeni refugiati in Bucuresti, iar unora le-am
botezat copiii.

Si la ceilalti membri ai delegatiei am vazut aceiasi
dragoste neostoita fata de basarabeni: unul s-a
casatorit cu o transnistrianca, altul a adus foarte multe
fonduri europene si americane in proiectele unor
fundatii basarabene, altul a devenit unul din cei mai
cunoscuti pro-unionisti romani, scriind numeroase
articole favorabile despre Moldova.
Dar parca nu era de-ajuns. Simteam ca toate
discursurile noastre pro-unioniste erau luate in raspar
de ceilalti si vedeam din sondaje ca tema Basarabiei
devenea pe an ce trece tot mai neinsemnata pentru
cei din Romania.

Saptamana trecuta am fost pe Muntele Athos
impreuna cu un prieten care a facut parte din acea
delegatie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic
basarabean am fost abordati de un parinte.

� Nu ma mai cunoasteti? � ne-a intrebat. L-am privit
nedumerit, caci nu stiam daca si de unde-l cunoastem.
Sunt parintele Vasile, duhovnicul maicutei Ana din
Dubasari. Va mai aduceti aminte de ea? Azi se implinesc
18 ani de la inaltarea ei la Domnul.

Am rememorat impreuna ziua mortii ei, uimit de memoria
extraordinara a parintelui.

� Ce-ati facut pentru romanii din Basarabia si din
Transnistria in acesti 18 ani? � ne-a intrebat apoi. I-am
spus de sumarele noastre legaturi cu cei de peste Prut.

� Ati plans vreodata de dorul vreunui moldovean, asa
cum maicuta Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?

Am dat rusinati din cap in semn ca nu.

� De aceea voi nu meritati unirea cu Moldova, caci
nu-i puteti iubi pe cei de-acolo asa cum va iubesc ei pe
voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de
mandrie. Pentru moldoveni Romania este inima lor
smulsa din piept, iar voi sunteti carne din carnea lor si
si-ar da si viata pentru voi.

Banuind ca ne-a jignit si nedorind sa ne supere,
parintele Vasile ne-a propus sa facem impreuna o slujba
pentru pomenirea maicutei Ana. I-am spus ca nu suntem
preoti si nu stim ce trebuie sa facem la o slujba religioasa.

� Stati linistiti, va arat eu ce sa cititi.
In paraclisul din chilia athonita a pustnicului
basarabean am citit si am cantat pentru prima oara o
slujba pentru pomenirea mortilor. Mai intai timid,
inganandu-i pe cei doi, apoi cu voce din ce in ce mai
puternica si mai sigur pe mine. Simteam cum inima mi
se inflacareaza si in fata ochilor imi aparea chipul
maicutei Ana cum plangea si radia de fericire cand ne
spunea: "Acum stiu ca Dumnezeu e viu!� Am inceput
sa lacrimez. La sfarsitul slujbei l-am vazut pe prietenul
meu cu lacrimi in ochi apropiindu-se de parintele Vasile.

� Iarta-mi parinte putina mea credinta � i-a spus el.
Acum stiu si eu ca Dumnezeu e pururea viu!

Parintele GHEORGHE SINCAN,
paroh la Targu-Mures

Lasă un comentariu