CRONICA UNEI OPRESIUNI CE NU TREBUIE UITATA

Din relatarile istorice rezulta ca ungurii au avut mari probleme
existentiale in ultimul sfert de veac de la venirea lor in Europa.
Este vorba indeosebi de intervalul de dupa 968 si pana la increstinare,
in 1001, cand erau sa dispara ca popor. Desele incursiuni inspre occident
si spre sud-estul bizantin al continentului, cu pierderile aferente, le-au
epuizat resursele umane. Cu toate acestea, popor calit in valtoarea
atator momente grele ale istoriei a renascut din cenusa proprie, ca
pasarea Phoenix. Revenirea relativ rapida, in urma increstinarii, cu
sprijinul papei si al occidentului (care din dusman i-a devenit aliat), a
permis ungurilor, popor de stepa, obisnuit cu confruntari militare dure,
sa actioneze pe spatii largi in zona ortodoxa aflata de jur imprejur,
obtinand succese relativ confortabile in fata unor populatii organizate
statal, dar cu preocupari preponderent sedentar-agricole. Ungurii de
ieri si de azi fac desigur mare caz de aceste victorii ale stramosilor lor,
punand asemenea succese militare exclusiv pe seama vitejiei si a
superioritatii de rasa, omitandu-se sprijinul generos de care au
beneficiat in acest razboi al religiilor. Mostenirea genetica, ca razboinici
de profesie, a avut si ea rolul ei in aceste confruntari, stiindu-se faptul
ca istoria n-a reusit sa consemneze vreun popor sedentar care sa
puna stavila atacului in hoarda: nici chinezii, nici indienii si nici europenii.
Iar faptul ca ungurii, de nestavilit candva,
deveniti seminomazi prin asezarea in Europa,
s-au dovedit neputinciosi atat in fata navalitorilor
mongoli, ai lui Gingis Han, la 1241, cat si
a turcilor la 1526, demonstreaza din plin aceasta
realitate. Cu toate ca multe din trasaturile de
migratori s-au estompat in timp, dorinta de a fi
mereu in miscare si de a cuceri noi teritorii, de a
trece prin foc si sabie noi populatii, le-a ramas
vie. Constransi de imprejurari, ungurii au fost
obligati sa se multumeasca cu cei 368.000 kmp
pe care i-au dobandit prin cotropire: de la
romani, slovaci, sloveni, sarbi, croati si ruteni,
Transilvania fiind de departe teritoriul cel mai
vast, cel mai bogat si care avea sa ramana
mereu in centrul atentiei lor.
Vazandu-se cu o suprafata de 4 ori mai mare
decat propria tara, pentru administrarea de
catre un popor mic a unui asemenea teritoriu,
ungurii au gandit un proiect de subordonare
nemaiintalnit la celelalte imperii, prin duritatea
fortei coercitive aplicate, menita sa suplineasca
tocmai aceasta lipsa de forta umana.
O alta deosebire de principiu dintre imperiul
maghiar constituit si cel tarist, otoman sau
habsburgic este ca in timp ce acestia urmareau
in speta obtinerea de profit din teritoriile
ocupate, ungurii si-au dorit sa transforme
aceste teritorii in parti componente ale
proprie-i tari, inglobandu-le in imaginara
Ungarie Mare, cu granite teritoriale mult peste
granitele etnice, dar cu speranta ca, proliferand
insulite de unguri si secui, in masa
compacta a bastinasilor, odata si odata toate
aceste teritorii vor deveni maghiare si din
punct de vedere etnic. Scopul acesta atat de
dur si subversiv, de anihilare a fiintei nationale
a celorlalte popoare, prin maghiarizare totala,
a facut ca stilul de exploatare maghiar sa
imbrace alaturi de componenta sociala si pe
cea nationala. Asadar, o lupta pe viata si pe
moarte s-a declansat intre ocupanti si ocupati,
care a facut aproape imposibila viata celor
oprimati, dintre care cei mai vizati au fost
romanii transilvaneni. Odata ocupati si cu
scopurile bine fixate de anihilare a fiintei
nationale, nici romanii, nici sarbii, croatii,
slovacii sau slovenii n-au mai avut loc de
intoarcere. Iata cum descrie acest mecanism
al dublei exploatari marele istoric roman,
academicianul David Prodan: "Odata cu
presiunile regilor unguri, o parte din aristocratia
romana de seama a �descalecat� in celelalte
tari romanesti; Neagoe Voda, din Fagaras in
Tara Romaneasca, iar Bogdan Voda, din
Maramures in Moldova. Nobilimea mare si
mijlocie romaneasca a primit confesiunea
catolica (oponentii au fost deposedati si
decazuti din drepturi), astfel ca in urmatoarele
doua secole (XIV si XV) s-a maghiarizat in
marea ei majoritate. Ioan Corvin de Hunedoara
cunostea limba poporului sau, dar era integrat
marii nobilimi maghiare. La fel si fiii sai, inclusiv
cel care avea sa devina regele Matei Corvin.
Marele umanist Nicolae Olahus, nascut la
Sibiu, devenit secretar al regelui Ungariei
(1522) si al reginei Maria de Habsburg, apoi
primat si regent al coroanei Ungariei (1526)
vorbea si el romaneste. Pana la sfarsitul
secolului al XVI-lea o parte insemnata a
nobilimii romane s-a maghiarizat.�
Daca la imperiile clasice exploatarea
economico-sociala era mai puternica decat
cea nationala, in cazul regatului ungar ambele
forme de oprimare functionau la cote maxime.
Romanii, dar si slavii supusi erau exploatati
nu numai pentru ca erau iobagi (stare in care
au fost adusi), ci si pentru ca erau romani,
sarbi, slovaci etc. Intrucat aveau o alta limba,
o alta cultura, alte obiceiuri si imbracaminte
etc., regimul feudal maghiar a transformat toate
aceste diferentieri in factori de discriminare.
Istoria comuna este plina de asemenea
dovezi de abuzuri de neinchipuit. Aici nu este
vorba doar de refuzarea dreptului la invatamant
si cultura, la conducerea treburilor
obstesti, ci de neasigurarea trebuintelor
elementare de viata, de anihilarea demnitatii
umane. Faptul ca multi iobagi romani au fost
pusi sa traga in jug la arat sau la alte lucrari,
demonstreaza gradul de injosire a fiintei umane
de catre stapanii feudali ai acestora. Si cazurile
n-au fost singulare.
Daca exploatarea si deznationalizarea au
avut de-a lungul vremii un curs determinat,
indeosebi de factorul timp, incepand de la
1437, odata cu Rascoala de la Bobalna si cu
Unirea lui Mihai Viteazul de la 1600, lucrurile
au luat o amploare fara precedent. Se stie ca
in urma intemeierii acelui pact al ungurilor,
sasilor si secuilor sub denumirea de Unio Trium
Nationum, romanii au fost decazuti din toate
drepturile, ca indivizi si natiune, si declarati
"tolerati� in propria tara, fiind transformati in
iobagi. Al doilea val impotriva romanilor a fost
declansat de realizarea la 1600 de catre Mihai
Viteazul a unirii Transilvaniei cu Moldova si
Tara Romaneasca, fapt care a trezit in randul
regelui si al nobilimii maghiare spaime nebanuite.
Ei vedeau in alipirea Transilvaniei
alaturi de celelalte doua, sfarsitul destinului
lor. Erau constienti ca in urma acestei uniri
lucrurile se vor schimba radical in Transilvania
in defavoarea lor. Vor pierde in primul rand
suprematia. Apoi nobilii transilvaneni vor intra,
cu siguranta, in conflict cu boierii celorlalte
doua tari pe foarte multe teme, inclusiv privind
statutul conationalilor, iar prezenta unui
principe roman "la varf� ii va favoriza si mai
mult. Atitudinea ostila a nobililor unguri si a
patricienilor sasi s-a vazut din primele zile ale unirii,
iar vizita pe care Mihai Viteazul a facut-o la TarguMures este legata de aceste aspecte.
Din pacate, marea lucrare a lui Mihai Viteazul
n-a tinut mult, spre satisfactia nelimitata a
acestora. Cu toate acestea, ofensiva impotriva
acestui gest a crescut. "Mihai a cazut,
spuneau ei, dar amenintarea faptei lui insa a
ramas!� Incepand din acel an 1600, nobilimea
maghiara a emis, an de an, documente juridice
de restrangere si mai drastica a drepturilor
romanilor, carora li s-a interzis totul, inclusiv
dreptul de a practica mestesugul, de a se aseza
in orase, de a construi case si biserici de
piatra, de a se plimba pe trotuare si multe altele.
Acesta este motivul pentru care Targu-Mures
si multe alte orase ardelenesti au devenit pur
unguresti, ispravi cu care iredentistii de azi se
mandresc, uitand de faptele marsave ale
inaintasilor lor. Astfel, la 1653, dieta de la Alba
Iulia le aduna pe toate in celebrul codice
"Aprobate si Compilate�, care a devenit ulterior
Constitutia ungureasca a Ardealului, al carui principal
scop este tratarea discriminatorie a
romanilor. Iata cateva capitole: Despre popii
valahi; despre valahi; despre iobagi: despre
satele valahe; despre satenii valahi etc.
Suntem doar la mijlocul secolului al XVII-lea.
Oare cate nu vor mai fi avand romanii de suferit
pana la eliberarea din 1918? Habsburgii, care
aveau de la 1699 sub stapanire atat Ungaria,
cat si voievodatul Transilvaniei, au incercat
sa amelioreze situatia romanilor de aici, dar
n-au reusit prea multe datorita opozitiei puternice
a celor "trei stari�, oferindu-le insa
romanilor satisfactia ca au totusi cui sa se
planga. Imparateasa Maria Tereza, insasi,
vorbea cu bucurie de Transilvania, numind-o
"principatul nostru romanesc�, iar regentul si
viitorul imparat, Iosif al II-lea, cu prilejul
calatoriei sale in Transilvania, la 1773, a luat
atitudine impotriva cruntei exploatari intalnite
atat din partea grofilor unguri, cat si a patricienilor
sasi. (Asupra acestui episod vom reveni.)
Trezirea constiintei de sine a popoarelor
supuse, prin manifestarile ce au avut loc,
incepand cu infiintarea la 1700 a Bisericii
Greco-Catolice, actiunile Scolii Ardelene,
Rascoala lui Horea, Closca si Crisan, de la 1784,
elaborarea Memoriului�Supplex Libelus
Valachorum� etc., au acutizat si mai mult
relatiile dintre oprimati si opresori, acestia din
urma trecand la aplicarea "solutiei finale�,
gandita de multa vreme, dar intarziata din
cauza rezistentei fiecarei natiuni. Se urmarea
cu ardoare suprimarea fiintei nationale a
tuturor popoarelor subjugate si transformarea
intregii populatii a tarilor supuse in "fii
credinciosi�ai marii si dominantei natiuni
maghiare. Ce indrazneala si cata naivitate!

Lasă un comentariu