Pe la începutul anilor 2000 am cunoscut un ofițer rus de rang înalt, cu care am avut o discuție interesantă. La un moment dat am considerat că pot să îndrăznesc să-i fac un reproș, în calitatea sa de rus și de militar. Am reclamat faptul că proporția de militari moldoveni din trupele trimise de Moscova în Afganistan a fost suspect de mare, ceea ce denotă că rușii îi expuneau pe tinerii basarabeni în speranța că mai împuținează numărul românilor din Imperiu. Strategie pe care o aplicau și autoritățile ucainiene în conflictul cu Moscova, prin trimiterea în prima linie a unor minoritari, de preferință români din Bucovina. Răspunsul palcovnicului n-o să-l uit niciodată:
“Da, participase la misiunea din Afganistan și poate să confirme: numărul militarilor moldoveni recrutați în trupele de intervenție din Afganistan a fost disproporționat de mare, dar intenția comandamentului sovietic fusese cu totul alta. În mediul ostășesc sovietic era bine cunoscut faptul că moldovenii sunt cei mai buni soldați din Imperiu. În orice unitate militară din Uniune, când vin contingente noi de recruți, comandanții unității au grijă să-i identifice mai întâi pe tinerii moldoveni, ca să le dea misiunile și funcțiile cele mai grele, mai importante. Soldații moldoveni sunt renumiți prin loialitate, seriozitate, disciplină, inteligență etc., etc. Fuseseră selecționați pentru misiunea din Afganistan știindu-se bine că te poți baza pe ei, că sunt isteți, curajoși, nu se îmbată etc., etc.
Nu-i exclus ca acesta să fie și motivul pentru care li s-au încredințat misiunile cele mai grele și în luptele dintre ucraineni și ruși!...”
Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre basarabeni, așadar, despre români, am primit-o de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:
“Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, știu să arunce chiar și sulița - scria Cantemir despre moldovenii săi - dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de pușcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuințeze împotriva dușmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie.”
Revin asupra acestui citat, care ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor! Trebuie să ne gândim la marea cotitură care s-a făcut prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor.
După 1990 am avut ocazia să constat că între românii basarabeni și românii ardeleni se înfiripă o relație ușor diferită de relațiile acestora cu ceilalți români. Românii răsăriteni și cei din Apus au trecut prin experiențe istorice dureroase similare. Românii au cunoscut efectele unei stăpâniri străine, ale celor trei mari imperii: otoman, rusesc și austriac. În mod paradoxal, imperiile creștine au impus românilor reguli și practici mult mai dure, care au avut drept țintă sentimentul național al românilor din Ardeal și Basarabia, urmărindu-se pe față deznaționalizarea acestora prin maghiarizare și, respectiv, rusificare. În schimb, turcii, ca putere suzerană, nu s-au amestecat în viața sufletească a românilor, nu le-au pretins să-și schimbe religia sau limba. Probabil că au avut înțelepciunea să-și dea seama că ar pretinde imposibilul. Această înțelepciune le-a lipsit și ungurilor, și rușilor, provocând veacuri de suferință românilor autohtoni.
De aceea întotdeauna am înregistrat cu emoție dovezile unei solidarități neașteptate, speciale, între ardeleni și basarabeni. Poate că a fost și efectul unui detaliu biografic: bunicul mamei mele, străbunicul meu așadar, cioban din Rășinari, împreună cu alți mocani din zonă obișnuia să-și ducă oile la iernat în bălțile Nistrului sau chiar în Crimeea. Prezența ardelenilor în Transnistria, chiar dincolo de Bug, până la poalele munților Caucaz, este bine consemnată. Ne-am lățit ca popor spre Răsărit prin opera de colonizare pașnică efectuată de țărani basarabeni și ciobani ardeleni!
Menționez implicarea totală pe care a avut-o ardeleanul Onisifor Ghibu în desfășurarea pregătirii Unirii de la Chișinău, din Martie 1918. Acesta a contribuit cu mari sume de bani pentru a propaga și susține ideea Unirii, bani din propriul avut, dar și din donații primite de la ciobanii ardeleni aflați în Basarabia cu oile. Așadar, izbânda istorică din Martie 1918 de la Chișinău s-a produs și cu contribuția românilor de la cealaltă extremitate a teritoriului românesc.
În “replică”, trebuie pomenită cu insistență opera filantropică nu prea cunoscută a boierului basarabean Vasile Stroescu (1845-1926). Autoritățile rusești nu i-au permis să doneze pentru ridicarea unor clădiri în folosul românilor din Basarabia: școli, biserici, cămine culturale... Drept care, basarabenul nostru a găsit de cuviință să meargă la cealaltă extremitate a spațiului românesc și să facă donații substanțiale pentru școlile românești, pentru bisericile ortodoxe, pentru așezăminte culturale în sprijinul conștiinței românești a ardelenilor. El, basarabeanul Vasile Stroescu, a fost desemnat președintele Senatului în România Mare, în semn de respect pentru tot ce făcuse în folosul Neamului, dar și pentru “detaliul” că era basarabean! A fost un semn de recunoștință pentru contribuția basarabenilor la realizarea României Mari.
În aceeași ordine de idei sunt de pomenit și românii din sudul Dunării, aromânii, care au pus și ei umărul la salvarea românismului din Ardeal. Mă gândesc la Emanoil Gojdu și Andrei Șaguna, în mod special. Sunt, cei pomeniți mai sus, repere ale unui viitor studiu amănunțit dedicat acelor români care au făptuit în folosul românismului în alte ținuturi românești, nu în cele de baștină, făcând astfel ca în societatea românească să capete consistență sentimentul frățietății dintre românii de pretutindeni, deasupra oricăror ambiții sau orgolii regionale, care, la alte popoare, au pricinuit atâtea neajunsuri.
Altă cercetare de care avem nevoie este una care să facă inventarul românilor, al moldovenilor care au performat în cultura și viața publică a imperiului țarist, începând cu Dimitrie Cantemir și descendenții săi. Avem toate motivele să le punem mereu în față rușilor tabloul abuzurilor și fărădelegilor cu care au intervenit în destinul a milioane de români. Dar nu le-ar strica să afle și despre românii de pe urma cărora au avut mari beneficii.
La fel cum avem nevoie și de inventarul contribuțiilor românești la istoria țărilor din Peninsula Balcanică, care au practicat deseori politici discriminatorii față de minoritarii români, în tentativa nesăbuită de a-i sili pe români să-și abandoneze identitatea etnică românească. E de precizat că în toate aceste țări din sud-estul Europei unde românii sunt, ei sunt o minoritate autohtonă, în vreme ce populația majoritară este nou venită, relativ de curând stabilită pe teritoriul național respectiv. Românii, pretutindeni unde viețuiesc, știindu-se de când lumea ca populație de baștină.
Din perspectiva unei Românii Mari, a cărei înfăptuire o considerăm inevitabilă, cred că trebuie să ne gândim la o adaptare la realitate și a conștiinței noastre publice. E timpul să gândim și să ne proiectăm viitorul într-o gamă majoră! Avem obligația să gândim românește, adică să ne pătrundem de realitatea românească, de semnificațiile înalte și speciale pe care trebuie să le deducem din istoria neamului nostru, din moștenirea materială și spirituală cu care ne prezentăm la judecata de apoi a semințiilor! Să nu ne sfiim să ne afirmăm drepturile și realizările, binele de care au avut parte alții de pe urma noastră, omenia noastră activă și străveche, prin care ne-am singularizat printre celelalte neamuri.
ION COJA Pentru conformitate, IOAN CISMAȘ
