Locuri care au devenit amintiri:
Ulita copilariei

Ajuns in Sacalu de Padure, satul pitit intre doua
siruri de dealuri impadurite, cele dinspre est marginind
Valea Muresului, celelalte, dinspre vest, pe cea a
Lutului, dupa ce treci de Grui, acolo unde se afla
bisericuta de lemn cu hramul Inaltarea Domnului,
valoros monument istoric din secolul 18, ajungi in
gura ulitei Cetatelii, care urca catre marginea dinspre
nord a satului, spre coasta cu acelasi nume. Fata in
fata cu ea este celalalt deal, al Cetatii, unde, in
vremurile stravechi a existat o cetatuie dacica, o
dava, probabil cu rol de punct de observatii, datorita
pozitiei dominante si strategice pe care o avea.
Ulita Cetatelii este ulita copilariei mele. Prin ea am
facut cunostinta cu lumea satului. ,,Gura ulitei� era
strajuita, in acele vremi, de gospodaria Contrasilor.
Unchiul Mihaila a� Contrasului era gospodar de frunte
al satului, ca si ceilalti Contraseni. Acolo locuia si
Contrasita cea batrana, adica strabunica mea
dinspre tata-batran, mama bunicului Ilie. Duminica
sau in zilele de sarbatoare, cand iese de la biserica,
ajungand in dreptul portii unchiului Mihaila, tatabatran
se oprea. "Ma duc un pic pe la mama�, zicea
el. Iar eu nu ma puteam deloc dumirii cum un om
batran � asa mi se parea mie de la varsta pe care o
aveam atunci � mai poate avea mama! Pe strabunicul
nu l-am cunoscut, am aflat ca murise destul de tanar,
dar strabunica a trait 112 ani!
Putin mai la deal erau Butestii. Iacob si Grigore
Buta locuiau peste drum unul fata de celalalt. Nu
s-au inteles niciodata si isi aruncau deseori cuvinte
grele peste gardurile de la drum. Iacob, mai in varsta,
avea si un picior ,,beteag� si astfel a scapat de front.
In schimb, Grigore a facut si pentru el, intorcandu-se
din prizonierat, din Siberia, dupa vreo cinci ani de la
terminarea razboiului. Amandoi se odihnesc acum
in lumea vesniciei. Probabil, acolo s-ar fi impacat.
Dupa ei se afla casa lui Stefan a� lui Mera. Traia
singur, dupa moartea mamei sale si dupa ce a fost
parasit de vreo trei neveste. Nu stiu cum s-a facut
ca el era printre foarte putinii barbati tineri scapat
de front. Asa ca in timpul razboiului devenise un
fel de ,,crai� al satului. Barbatii tineri, aproape
toti plecati pe front, iar nevestele lor, tot tinere,
ramase acasa...
Pana la noi mai erau vreo cateva gospodarii: a lui
Macu, a lui Iacob a Pantii, a lelii Ana, vaduva. Langa
noi, gard in gard, era casuta lui badea Ilie Cioncu si
a sotiei sale, Anisia. Era una dintre putinele case
vechi, ramase in sat, care erau acoperite cu paie.
Avea o singura incapere si un fel de magazie. Erau
numai amandoi. Avusese un singur copil, pe Ioan,
care s-a imbolnavit atat de grav incat nici renumitul
medic Nicoara, din Reghin, nu l-a putut salva, astfel
ca s-a stins la nici 20 de ani.
Badea Ilie, Cioncu, era pocait de sambata. Era un
om rau si ursuz, traind izolat fata de comunitatea
satului. Se intalnea doar cu cei din secta lui
religioasa. Lelea Anisia nu era pocaita, motiv pentru
care se iscau intre ei destule certuri. Cand erau situatii
mai grave, lelea Anisia se refugia la noi, strigand:
,,Mira-s-ar lumea de tine, pocait nebun!� Apoi iar se
impacau. Acum nu mai sunt nici ei, nici casuta, de
parca nici n-ar fi fost vreodata.
Peste drum de noi era casa lui badea Ionuc a�
Totului si a sotiei sale, Lodovica. Au avut vreo cinci
copii, doi baieti si trei fete, din care doar cea mai
mica, Fironica, mai era acasa, nemaritata. Badea
Ionuc se afla la polul opus, cum s-ar spune, fata de
badea Ilie Cioncu. Era un batranel inalt, putin adus
de spate, voios si vorbaret. Cred ca niciodata nu
l-am vazut suparat. Cand se adunau cu totii acasa, la
diferite evenimente, era veselie mare la Totu, la care
deseori erau invitati si parintii mei, fiind cam de varsta
apropiata cu cei mai mari dintre copiii lor. Mai tarziu,
cand eram elev la Reghin si eram in vacanta, cand
ma vedea, ma striga de peste drum: "Ai venit acasa,
domnisorule Ilie?� "Am venit, bade Ionuc.� "No asa,
ca tot acasa-i mai bine...� Acum e pustietate mare
acolo. S-au pustiit toti, si cei batrani, si urmasii lor. A
ramas casa, intr-o rana, si gradina cu o multime de
pomi de care nimeni nu mai are grija.
Putin mai in sus de noi, chiar la marginea satului,
locuiau Turcoaiele: mama, Maria, si fiica, Crucita. Pe
lelea Maria asa am pomenit-o, batrana. Lelea Crucita
a fost maritata candva, dar, intr-o buna zi, barbatul ei
a disparut de acasa si a fost bun dus... De pe urma
acestei casatorii s-a nascut un baiat, Dumitru, plecat
si el pe front, cazut prizonier la rusi, a ajuns in Siberia,
de unde s-a intors abia prin 1952. Acum a ramas acolo
doar casa facuta de el, dupa ce s-a intors din
prizonierat, insa e pustie, ca si gradina, cu merii, perii,
prunii cu roadele ramase neculese, si cu iarba
necosita de ani si ani... ,,S-au dus toti, s-au dus cu
toate pe o cale ne-nturnata...�.
Din spatele casei lor, incepe hotarul satului, pe
Cetatea. Altadata, plin de semanaturi: grau de
toamna si de primavara, orz, ovaz, porumb, floarea
soarelui... Acum, parloaga cat cuprinzi cu ochii, din
Dealul Higiului pana la Coasta Poenii si Gruiul Ursului.
Locuri nelucrate de multa vreme, napadite de buruieni
si maracini, cu ierburile necosite, crescute unele peste
altele, devenite adapost pentru salbaticiuni, incat
trebuie sa ai curaj ca sa te aventurezi prin ele.
Privindu-le, mi-au venit in minte cuvintele Anei Mot,
eroina din romanul Setea a lui Titus Popovici: ,,Cine
n-are pamant, nu-i om, e caine�! Cuvintele sale nu
mai au nicio valoare acum. Ca si pamantul...

Lasă un comentariu