Povestea Compasiunii

Demult, tare demult, era o insula unde traiau toate Insusirile Omenesti,
cu mult inainte ca ele sa salasluiasca in sufletele oamenilor. Pe insula
traiau Optimismul, Pesimismul, Cunoasterea, Prosperitatea, Vanitatea,
Compasiunea si multe altele. Intr-o zi veni vestea ca insula urma sa se
scufunde si panica a izbucnit si alergau care-ncotro ca niste furnici
carora le-a fost distrus musuroiul. Dupa un timp, Insusirile s-au linistit
si au inceput sa-si planifice actiuni de salvare. Traind pe o insula,
majoritatea aveau barci, asa ca toate si le-au pregatit pentru a-si
organiza plecarea.

Compasiunea nu mai avea barca. O imprumutase sau o daduse candva
cuiva. Ea isi amana plecarea pana in ultimul moment ca sa le ajute pe
celelalte sa fie gata, apoi se hotari sa ceara ajutor.

Prosperitatea tocmai desfacea parama de la cheiul din fata
conacului sau. Barca ei era mare, echipata cu cele mai moderne
tehnologii si mijloace de navigatie.

- Prosperitate, striga Compasiunea, pot sa vin cu tine?

- In niciun caz, raspunse Prosperitatea. Barca mea e plina. Am petrecut
zile intregi sa inghesui in ea tot aurul si argintul meu. Abia a mai fost loc
pentru mobila antica si colectia de arta. Nu am loc pentru tine.
Compasiunea se decise sa o intrebe pe Vanitate, care tocmai trecea
intr-un vas complicat si frumos.

- Vanitate, ma ajuti, te rog?

- Imi pare rau, nu pot sa te ajut. Te-ai uitat la tine? Esti uda si murdara.
Imagineaza-ti ce mizerie ai face pe puntile mele curate.
Compasiunea vazu Pesimismul luptandu-se sa-si impinga barca in
apa. Puse mainile pe pupa, ca sa ajute impingand in timp ce el tragea.
Pesimismul se lamenta la nesfarsit. Barca era prea grea, nisipul era
prea moale, iar apa era prea rece. Era o zi mizerabila pentru a iesi pe
mare. De ce i se intampla intodeauna toate lui? Nu era cel mai dorit
companion, dar situatia Compasiunii era disperata.

- Pesimism, ma lasi sa vin cu tine?

- O, Compasiune, esti asa de buna sa navighezi cu mine. Grija ta
altruista ma face sa ma simt si mai vinovat si nefericit. Imagineaza-ti
daca un val ne-ar scufunda si tu te-ai ineca. Cum crezi ca m-as simti?
Nu, nu pot sa te iau.

Barca Optimismului era una din ultimele care pleca in larg. Nu crezuse
toata aceasta nebunie si disperare cu insula care se scufunda.
Compasiunea il striga, dar Optimismul era prea ocupat sa se uite inainte
si sa se gandeasca la urmatoarea destinatie si nu o auzi. Compasiunea
striga din nou, dar pentru Optimism nu exista sa priveasca inapoi. Lasa
trecutul in urma si naviga spre viitor.

Singura, trista si deznadajduita, Compasiunea se aseza pe tarm. Si
auzi o voce:

- Vino, te iau eu.
Se simtea atat de obosita si vlaguita incat se prabusi in barca si
adormi. Dormi tot drumul, pana cand comandantul vasului anunta ca
au ajuns la un tarm si putea sa debarce. Era atat de recunoscatoare si
incantata ca i se oferise o calatorie ferita de pericole incat ii multumi
cu caldura si sari pe tarm. Ii facu semn de ramas bun pana cand se
indeparta si isi dadu seama ca uitase sa-l intrebe cine e.

Intalnindu-se cu Cunoasterea pe tarm, o intreba:

- Cine a fost cel care m-a ajutat?

- A fost Timpul, raspunse Cunoasterea.

- Timpul? De ce m-ar fi ajutat Timpul cand toti ceilalti nu au dorit sa
ma ajute?

Cunoasterea zambi si raspunse:

- Pentru ca numai Timpul este capabil sa inteleaga cat de mare
poate fi COMPASIUNEA.

LACRAMIOARA CATINEAN
(Sursa: George W. Burns - 101 povesti
vindecatoare pentru adulti, Editura Trei)

Lasă un comentariu