"Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!�
(Evanghelia dupa Ioan 20, 29)
Detinem, prin credinta, accesul catre singura Persoana din istoria
umanitatii care ne-a demonstrat inaugural, prin Inviere, ca iubirea e
mai tare decat moartea. Detaliind, putem intelege de aici ca, din
captivitatea mortii spirituale, nu poti iesi decat iubind originar (paradisiac)
si original (autentic, fara falsuri), tocmai pentru faptul ca a iubi
inseamna a trai relational, comunional, a fi viu, si, in consecinta, a
batjocori si sfida moartea. Cat priveste moartea fizica, prin asumarea
ei de catre Hristos, aceasta nu mai reprezinta pentru noi o captivitate,
ci o rapire iubitoare si izbavitoare intr-o alta dimensiune a existentei
acoperita de mister si numita Imparatie, dar in acelasi timp dezvaluita
fulgurant in spatiul eclesial, mai cu seama in Liturghia Bisericii.
Revenind, insa, constatam cu surprindere ca avem mari neputinte in
a accepta un asemenea adevar. Mai intai, din cauza neconvingerii
noastre ca avem de-a face cu un Adevar intreg, metalogic, dumnezeiec,
in fata caruia e mai usor sa blamezi decat sa ingenunchezi rugator. De
fapt, am uitat ca, de ceva timp incoace, pe omul zilelor noastre nu-l mai
poate ingenunchea nimeni si nimic. E prea umilitoare starea de
ingenuncheat, proprie doar caracterelor slabe si dependente
existential. Apoi, ne-am obisnuit atat de mult cu primatul unor mentalitati
morbide si destine frante de moarte, incat devine greu sa mai crezi ca
ultimul cuvant nu-l are moartea. Intr-un astfel de climat, acel exclamativ
"Hristos a inviat!� pare dintr-o alta lume, impropriu si neadecvat unei
"civilizatii� a defunctilor.
Cu toate acestea, Hristos a inviat intr-o lume a necredinciosilor si
orgoliilor hranite cu autosuficiente. Dumnezeu fusese/este redus la
statura de "Amagitor� (cf. Matei 27, 63), cu convingerea ferma ca timpul
Lui a trecut, odata ce a fost inghitit de un mormant banal, securizat la
maxim. "Moartea� lui Dumnezeu proclamata de atunci incoace in
repetate randuri in istoria umanitatii, fie explicit (vezi: Nietzche), fie
implicit (prin atitudini si declaratii imorale, antiumane sau nefiresti),
tradeaza totusi o frica: frica de Inviere. Caci, la ce bun sa-ti risipesti
energia, luptandu-te sa faci credibila moartea cuiva? Moartea insasi
te face s-o ignori, repugna de-a dreptul. Iar moartea lui HristosDumnezeu pe cruce a fost atat de oribila si rusinoasa incat a spulberat
orice sperante intr-un mesianism eliberator, nutrite in cercurile iudaice
ale vremii. Pana si apostolii, care auzisera repetat fagaduinta Invierii
hristice de pe buzele Nazarineanului, au abdicat de la increderea in
Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nici un gest al "Regelui iudeilor� nu
lasa sa se inteleaga altceva decat infrangere, ingenunchere a
idealurilor profetice, spulberare a unui posibil reviriment spiritual,
daramarea constiintelor capabile de convertire de la legalismul religios
la legamantul harismatic. Totul parea ca se sfarseste pe Golgota. De
Inviere nici nu putea fi vorba. Unii isi frecau mainile a victorie, iar altii
isi plecau capetele a resemnare.
Aceasta stare generala nu putea absorbi nicidecum existenta Invierii
si a Inviatului. Prin urmare, Hristos-Dumnezeu se vede iar in postura
chenotica (de renuntare la stralucirea dumnezeirii) si declanseaza
Probatoriul Invierii. Vine mai intai la "ai Sai� (citeste: apostoli si
mironosite) si aduce cu Sine probe pur empirice (experiabile simtual)
pentru ale demonstra ca este viu: mananca cu ei, le arata semnele
patimirilor din palme, din coasta, de pe picioare, ba chiar invita pe unul
dintre ei (Toma) sa atinga ceea ce vizual era incontestabil. Toate
acestea, tinand cont ca avem de-a face, dupa inviere, cu un Trup
hristic transfigurat, dezbracat de carnal, de afecte, imponderabil de-a
dreptul. Dar nimic din toate acestea nu mai conta. Singurul lucru cu
adevarat important era acela ca "ai Sai� sa creada ca El inviase. Si
pana la urma au crezut, desi fusese multa frica, indoiala, limita umana,
multa lupta cu rationamente perimate.
Vine, apoi, la noi cei de azi, discret si misterios, soptindu-ne in
constiinte: "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!� Probele,
argumentarile, dovezile iti rapesc tensiunea asteptarii intalnirii cu
Hristos, prospetimea fericirii, grabind consumarea credintei si facand
ca inevidenta sa devina evidenta. Pana la urma, suntem invatati ca a
crede nu se confunda cu a vedea sau a constata, ci cu a plonja curajos
in acceptarea imposibilului, a crede necrezutul (expresia apartine lui
N. Steinhardt). Asadar, fericirea deplina tine de putinta de a crede fara
probe. Ea nu are nimic de a face cu acel semidoct "crede si nu cerceta�
varat sub nasul contemporanilor. Dimpotriva, cunoasterea (cercetarea)
intareste credinta.
Dar, credem, noi, in Invierea lui Hristos si, prin ricoseu, in propria
noastra inviere? Iata o interogatie esentiala si ultimativa, la care nu
putem raspunde generalizand. Tocmai de aceea va invit pe
dumneavoastra, cititorii, sa va interogati sinele. Cu siguranta veti gasi
un raspuns pozitiv sau negativ, dar niciuna dintre variante nu trebuie
sa va impiedice exercitiul interogatiei. Acesta e vital, pentru ca este
inceputul schimbarii sau confirmarea ei.
Pr. OVIDIU BARSAN,
Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil�
Sancraiu de Mures
