Satul romanesc „ un orologiu care se porneste la inceputurile lumii

Distribuie pe:

Observatiile seculare, dar si cercetarile de istorie
si sociologie rurala, psihologie sociala, bioeconomie,
antropologie sau/si demografie arata ca
satele noastre au o vechime de 500-700 de ani
(datele atestarii documentare) desi asezarile tribale
rurale, domeniile, crangurile, catunele, odaile
risipite pe coline au o vechime cu mult mai mare, ce
duce la stramosii nostri de acum 7.000 de ani.
Nu numai vesnicia s-a nascut la sat, ci si armonia
si perfectiunea, obarsia lucrurilor, vatra stramoseasca, morala si credinta strabuna, cantul ce
apare pe aici inainte de rasaritul soarelui.
Ciclitatea naturii determina mersul lucrurilor
agricole, pe sezoane, anotimpuri, perioade, decade,
la fel cum se suprapun multitudinea de sarbatori
religioase legate de muncile campului � arat,
semanat, recoltat.
Suntem un popor religios, am avut si avem zei,
sfinti, mucenici, duhovnici, patriarhi, personalitati
de sorginte internationala in ale ortodoxiei,
verticalitate si coloana vertebrala care nu s-a incovoiat
in fata valurilor istoriei. Limba si credinta ne-a pastrat
identitatea in zbuciumata noastra existenta, iar vitejia
si verticalitatea � conservarea bogatiilor naturale �
mult ravnite de dusmani si prieteni.
Toate evenimentele mari ale vietii noastre:
nasterea, botezul, instruirea, casatoria (nunta),
repartizarea modestei averi, injghebarea noii
gospodarii, munca campului, maturitatea, senectutea si
actul final � moartea � erau ritualizate, iar obiceiurile
locului, pastrate cu sfintenie.
Taranii nu aveau concediu: erau ocupati cu
muncile campului (primavara, vara, toamna), iar in
perioada de iarna se ocupau de ingrijirea animalelor
si treburile gospodaresti. Dar muncile grele erau
ritualizate prin claca (sprijinul altor gospodari),
astfel incat lucrarile se terminau la timp, produsele
asezate in magazii.
In final, totul se termina cu o masa copioasa, naturala,
o bautura de casa si chiar un cantec al zonei.
Dansurile, jocurile populare, cantecele unicat,
folclorul, in general, isi aveau specificul zonei, la
fel portul popular si traditiile. Plecarea in armata,
pentru unii tineri, prima iesire din satul natal, isi are
ritualul ei ce consta in conducerea recrutului de catre
prieteni, mare chef si multa tristete dupa despartirea
de satul natal, parinti si mandra.
Din pacate, vlastarele tinere ale satelor noastre,
feciorii ei vanjosi au constituit si puhoiul armatei pe
campurile de lupta, dovedind puternicul lor patriotism
si dorinta lor pentru unii neimplinita de a primi o bucata
de pamant.
Romanii, comunitatile rurale au fost dornici de
invatatura, de carte, motiv pentru care au frecventat
cu adanca chemare primele scoli, la inceputuri pe langa
biserici, apoi scoli generale (gimnazii) de stat, scoli
profesionale tehnice, licee (colegii) si chiar facultati.
Din lumea satelor noastre au provenit marii intelectuali
ai neamului.
Mijloacele de comunicare le inceputuri erau primitive:
unele evenimente erau enuntate de un dobas (un
cetatean care batea toba in colturi de strada, ulita)
sau striga din varful dealurilor. Anuntarea unor mari
catastrofe se comunica prin focuri masive in varf de
deal si prin tragerea clopotelor.
Telefonul, telegraful, posta, ziarele, radioul, curentul
electric, televizorul au aparut cu mult mai tarziu.
Drumurile erau proaste, pline de praf, se circula cu
carul cu boi si caruta cu un cal, apoi cu doi caii. Uneltele
agricole erau primitive, din lemn si fier, dar bine
asamblate, functionale. Alimentatia era absolut
naturala si se referea la ceea ce produce gospodarul.
Apa de baut era diferita calitativ, in functie de zona.
Igiena personala se pastra in functie de posibilitati (cu
mici exceptii), gospodaria era curata ca ochiul, asistenta
sociala, medicala lipseau cu desavarsire.
Dar au venit vremuri tulburi, cand ceasornicul din
batranul turn al bisericii s-a oprit, iar viata linistita a
comunitatii s-a dezorganizat, a venit perioada comunista,
cotele apasatoare, colectivizarea si pierderea
proprietatii � cea mai crunta suferinta a taranului.
Au venit vremuri noi, civilizatia se resimte si in zona
rurala, in unele localitati se apropie de cea oraseneasca,
dar tara este mare, satele risipite, unele pustii
si multe din ele asteapta inca revenirea la normalitate.

Lasă un comentariu