„A declara o limbă drept limbă oficială a țării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă."
Stephan Ludwig Roth, 1842
Așezarea primilor coloniști germani în Transilvania se datorează regelui maghiar Geza al II-lea, care dorea o întărire a graniței regatului. Un amalgam de populație provenită din diverse zone ale Germaniei, primul document care atestă colonizarea lor este Diploma Andreană (Diploma Andreanum) din 1224, prin care regele Andrei al II-lea stabilea drepturile și obligațiile scaunelor săsești.
Denumirea germană a Transilvaniei, Siebenbürger (Septem Castra) provine din ridicarea unor orașe fortificate. Deși specialiștii nu sunt unanimi în opinii, cele șapte așezări care au dat naștere denumirii au fost probabil Bistritz (Bistrița), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Brașov), Mediasch (Mediaș), Mühlbach (Sebeș) și Schässburg (Sighișoara).
Invazia mongolă din 1241-1242, care a pârjolit Regatul maghiar, a afectat multe așezări săsești. Din nevoia de apărare și fortificare au apărut celebrele Kirchenburger - biserici fortificate, cu ziduri masive, una dintre marile atracții ale Transilvaniei actuale.
Sașii au sprijinit cauza românească în Transilvania încă din timpul Revoluției de la 1848.
La 30 septembrie 1848, Adunarea sașilor din Sibiu a adoptat rezoluția Adunării de la Blaj.
Pastorul Stephan Ludwig Roth, un susținător al emancipării românilor, a fost executat, în aprilie 1849, de Tribunalul nobililor maghiari din Cluj.
Ausgleich-ul (compromisul) dintre Austria și Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor, îndeosebi sub presiunea politicii de maghiarizare declanșată în Transilvania. Astfel, hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluția de Unire cu România, a fost primită cu brațele deschise de sași.
La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Național Săsesc s-au întrunit la Mediaș și au adoptat o rezoluție în care și-au exprimat adeziunea: „Poporul săsesc din Transilvania se pronunță, conform principiior de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român și îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naționale. Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanță mondială, ci și de dreptul legitim al poporului român pentru unire și formarea unui stat".
În perioada interbelică, germanii din România au reprezentat 4,1% din populație. Trebuie precizat că, spre deosebire de maghiari, obișnuiți de secole să fie o „națiune dominantă" și având o aristocrație de sânge, sașii din Transilvania, șvabii din Banat, germanii din Basarabia și Bucovina erau obișnuiți cu situația de minoritate națională. Toate mărturiile confirmă că, datorită libertăților de care se bucurau, incomparabil mai mari decât cele din perioada anterioară, minoritatea germană a fost extrem de loială statului român.
La 6 ianuarie 1940, Otto Broneske, reprezentantul minorității germane din Basarabia, menționa: „Cetățeni loiali ai acestei țări, care este patria noastră, ne păstrăm limba, cultura și tradițiile și înțelegem să ne îndeplinim cu hotărâre și în orice împrejurare îndatoririle pe care le avem față de această țară. Ne vom sacrifica chiar și viața".
În timpul războiului, minoritatea germană a căzut sub influența Grupului Etnic German. Începând cu 1943, mulți dintre sași și șvabi s-au înrolat în Waffen SS, peste 50.000.
După 23 august 1944 a început calvarul populației săsești, deportată în Uniunea Sovietică. Conform statisticilor, circa 30.000 de sași transilvăneni au fost deportați, reprezentând circa 15% din numărul total.
Regimul Ceaușescu a fost extrem de pragmatic, în cel mai pur stil capitalist: și-a vândut minoritatea germană. Suma a variat în funcție de împărțirea acestora în categorii: muncitori simpli, muncitori calificați, persoane cu studii superioare sau pensionari. Se estimează că, între 1968-1989, au fost „vânduți" circa 200.000 de germani. Ambasadorul Republicii Federale la București în perioada 1971-1976 dezvăluia în memoriile sale sumele: 5.500 DM un student, 7.000 DM studenții în ani terminali, 11.000 absolvenții de studii superioare. Statul român a fost astfel lipsit de o forță de muncă excepțional pregătită, pentru care presa varsă astăzi lacrimi când se câștigă câte un premiu Nobel.
În privința religiei, voi aminti doar câteva nume: Inocențiu-Micu Klein, întemeietorul gândirii politice românești moderne; Carol I, întemeietorul statului român modern; Iuliu Hossu și Iuliu Maniu, fără de care n-am fi avut România Mare; Corneliu Coposu, cea mai importantă personalitate politică din România ultimei jumătăți de secol.
Mă întreb ce țară ar fi prăduit socialiștii deghizați în ortodocși dacă acești oameni n-ar fi existat? Sterile campanii electorale nu pot fi prilej de ocultare a propriei istorii. Sașii din Transilvania și alături de ei întreaga minoritate germană din România au dreptul la o posteritate reală, nu la una deformată grosolan de semidocții și analfabeții care nu au decât percepția limitată a propriilor interese meschine.
