Metamorfozele neodihnite ale eului (II)

„Zeul tinereții"exuberant în trăirile sale lasă tot mai mult locul unui protagonist introvertit, atent și la schimbările interioare, dar și cele ale lumii, o lume întoarsă, tot mai întunecată, în care „s-a inversat lumina" și unde „răsare numai luna și în soare". Nevoia de siguranță interioară este asociată cu ideea veșniciei telurice, stabilitatea, echilibrul fiind acum năzuințele interioare ale poetului.

O preocupare constantă rămâne cea îndreptată asupra stării de „poet", asupra relației dintre existența poetică și cea a operei.Întoarcerea la origine rămâne în continuare un necesar exercițiu al cunoașterii de sine, așa cum apare și în poemul Cosmosul meu, unde apare povestea delirantă a bivolului cumpărat cu „banii primiți pentru prima carte".Cosmosul meu, considerată de Eugen Simion o artă poetică „de un orgolios naturism", relevă și rădăcinile țărănești ale poetului, rădăcini de care el nu s-a dezis niciodată. Readucând în peisajul liric imagini bucolice cu arbori bătrâni și pășuni neumblate, cu ierburi și lanuri în pârg, poetul dorește să demonstreze că se poate face o poezie modernă și prin plasarea tribulațiilor eului în mijlocul lumii fenomenale. Eugen Simion sesiza că, astfel, „poezia este o încercare de a trece prin coaja acestor lucruri derizorii, spre a intui spiritul ce le racordează la mecanismul universal". În finalul poemului apare metafora terifiantă a „bivolului"care-i străpunge ființa, simbol al integrării fenomenalității universale: „Când seceta va bate în pământ, / țăruși de sare și de piatră mută / răgind bivolul meu / să-mi spargă-n coarne pieptul cu fântâni / și-n holde să năvălească-mine." (Cosmosul meu). Metafora „bivolului" ar putea fi interpretată în același registru alegoric precum mistrețul „cu colți de argint", animalul fabulos din balada lui Ștefan Augustin Doinaș.Cum creatorul nu reușește să atingă absolutul, atunci bivolul, într-un gest sacrificial, îi străpunge ființa, inoculându-i nebănuitele adâncuri ale fântânilor cunoașterii.

Cu vagi accente tradiționaliste, aceeași idee a întoarcerii spre începuturi există și în Origini, poezie în care eul traversează un drum regresiv, pe ideea moștenirii unei voci originare, transmise „din neam în neam", până la „gâtul noului născut", astfel încât, „cântecul pur să nu se risipească". O altă artă poetică, dezvăluie aceeași retragere în zona ideilor pure, căci poezia nu se poate împlini decât în absolut. Motivul zborului, al înălțării, al alunecării spre înalt, al situării în zona rarefiată a ideilor se regăsesc în recurențe metaforice, într-o încifrare nu departe de zona ermetismului barbian. Metafora se abstractizează, poetul este asemeni unui schior care se avântă din piscul sticlos al muntelui, acolo unde-și au sălaș vulturii și zăpezile eterne: „Mânat din spate ca de un roi de viespi / te pierzi în cețuri învolburate sus/ pe zi ce trece. / Lași vorbe răgușite pe la porți de lemn, / în schimbul unui pahar de apă / și-n lătrat de câini / te-alungi mereu urcând / cu drumul peste tine; / de acolo de pe cel mai înalt vârf, / în mijlocul verii, în zodia noastră vei dispare, / schiorule, / spre muntele înzăpezit întotdeauna"(Schiorul)

Pe măsură ce lirica sa evoluează, își face apariția o nouă prezență inclusă în subiect.Manifestările sunt diferite, fie sub forma „omului din spatele meu", fie sub forma dublului cosmic, sau ca o ingenuă și subtilă trăire.

Acestea anunță deșteptarea unei alte conștiințe, care atenționează prezența Celuilalt, închis de fapt de mult timp în sinele său. Acest celălalt este sinele locuit de Dumnezeu, o prezență care iluminează existența poetului: „De ce Te iubesc într-atâta?/ De ce nu am pace decât în preajma ta? / Fața mea e numai os și lumină contemplându-ți / Necuprinsurile!" (Bucurie). Departe de el atitudinea argheziană a unui poet aflat într-o ipostază dilematică în raport cu Dumnezeu! Ioan Alexandru trăiește bucuria iluminării divine și se întreabă neliniștit ce s-ar întâmpla cu ființa sa dacă nu i-ar simți în sine prezența: „De n-ai fi în mine însumi / Clădit, cu ce-aș tânji după tine?"

Această nouă configurație poetică se relevă deplin în Imne și în Imnele bucuriei, în care poetul mărturisește că ființa sa a traversat o profundă metamorfoză interioară: „Sunt numai râuri de iubire /Sunt numai cel care va fi./ Cum aș putea opri această bucurie, / Această slavă și această zi ?" (Foc ceresc). Chiar dacă filonul liric este de factură religioasă, continuă să existe interesul pentru definirea funcției poetului drept coordonată colectivă: „Numai cel ce vine de-acasă trimes / Are drept la cuvânt."(Graiul patriei)

În locul acelui eu orgolios din volumul debutului, se aude vocea unui plural „noi"care își asumă un destin colectiv, dar în care poetul continuă să-și fie tribun ce dorește să vibreze și să lumineze precum „lumina candelă de seară". Există momente în care eul liric refuză cuvântul, pentru a se lăsa cuprins în totalitate de viziunea dumnezeirii, iar motivația acestei atitudini este exprimată într-o poezie precum Origine: „La început a fost pustia/ și în pustie era vânt / și-n vânt ardea ascuns cuvântul și în cuvânt era pământ". Identificat cu zeitatea născătoare Geea-mama pământ, cuvântului i se atribuie rol germinativ.Așa cum sesiza și Cornel Regman, Ioan Alexandru își rescrie propria evanghelie, pe care „o revendică nu de la un Cuvânt originar, ci de la cuvântul pământ, deci de la forța materiei mereu ascunse în spirit, sau de la concentrarea asupra trăirii mai presus decât tălmăcirea ei." Cuvântul trăiește în interiorul poetului, el nu este nevoit să-l mai caute și îi conferă, totodată, un rol privilegiat.Poetul trece într-o stare de senină contemplație, o stare apollinică, pentru că el trăiește dincolo de „pustie".Dar această stare sublimă nu presupune resemnare, poetul revoltat protestează împotriva cuvintelor, visând uneori să fie mut.Raportul se schimbă odată cu condiția creatorului și din momentul în care el începe să trăiască în cuvânt, existența i se pare „infernală": „Varhanf Sisif Ochi negri într-un ocean Orange / York Good bay Iuda eclipsă de floarea soarelui / Bolero groparul I Iocasta // Cât Infern în fiecare cuvânt". Nu sunt jocuri infantile precum cele din limba spargă ale Ninei Cassian, nici un delirant limbaj suprarealist, ci o încercare dramatică de a se lepăda de cuvinte, lăsându-le în voia lor.Terorizat de cuvinte, poetul le antrenează într-un joc, demonstrând un paradox: „îngăduit să participe la infernul cuvintelor, poetul este adesea captivat de acest spectacol uluitor; teroarea lui face loc plăcerii de a disprețui cuvintele"

În final, atitudinea lirică se dezvăluie într-un mod paradoxal: „eu fac ceva- explică poetul- care mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor". Neașteptat, limba poeziei, îl apropie pe poet de o realitate ce i se dezvăluie personal.

(Din volumul „Întoarcerea lui Ioan Alexandru", în curs de apariție la Editura Nico)

Lasă un comentariu